Am o oarecare vârstă şi, până mai zilele trecute, îmi amiteam cu tristeţe şi jind de halviţa copilăriei. Eram copil şi aşteptam în fiecare zi căruciorul ambulant al turcului care făcea turul cartierului expunându-şi marfa în dosul geamului de sticlă: acadele, puişori de zahăr ars, mere pe băţ trase în zahăr ars, batoane de ciocolată, şi, regina tuturor dulciurilor expuse - halviţa. Fiecare produs costa un leu. Copiii se îngrămădeau în jurul turcului cu bonetă şi şorţ alb, întinzând fiecare bănuţul şi arătând cu degetul prin geam produsul dorit. Cu rapiditate şi îndemânare, vânzătorul lua din galantar o bucată pătrată de hârtie maronie, învelea în ea puişorul sau halviţa şi o întindea copilului. Nu pot să uit nici acum gustul extraordinar al dulciurilor pe care le vindea turcul şi, mai presus de toae, gustul halviţei de atunci.
Din păcate, timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, turcul a dispărut şi, odată cu el, şi bunătăţile pe care le vindea. Piaţa s-a umplut de nuga - cu alune, cu nuci, cu stafide - care, cel puţin pentru mine, nu putea concura halviţa turcului.
Dar întâmplarea a făcut ca, într-o zi, la un supermarket, să descopăr pe raft alături de arhicunoscutele şi anostele batoane de nuga, nişte pacheţele colorate în galben şi albastru pe care scria, mare şi promiţător, Halviţă! Am încremenit. Am luat pachetul în mână, l-am pipăit cu neîncredere şi ... consistenţa părea să corespundă. Merita încercat. Am cumpărat, pentru început, trei bucăţi. Trebuie să spun că nu m-au dezamăgit. Cercetând cu atenţie ambalajul, am constatat că halviţa mea ajunsese în Ardeal tocmai de la Medgidia. Logic, de altfel - numai un turc mai putea reînvia halviţa copilăriei mele.
Fraţilor, suntem salvaţi: câtă vreme mai ştim face halviţă, parcă viaţa e mai puţin amară.
miercuri, 29 decembrie 2010
duminică, 26 decembrie 2010
O demonstraţie trigonometrică a relaţiei lui Ptolemeu
Teoremă (Ptolemeu). Dacă ABCD este un patrulater inscriptibil, atunci:
$AC\cdotBD=AB\cdotCD+BC\cdotDA$
Cu alte cuvinte, produsul diagonalelor este egal cu suma produselor laturilor opuse.
Iată o demonstraţie trigonometrică a acestei teoreme:
Pentru simplitate, vom face următoarele notaţii
AB=a, BC=b, CD=c, DA=d, BD=e şi CA=f.
Aplicând teorema cosinusului în $\bigtriangleup ABD$ pentru $\widehat{BAD}$, obţinem
(1) $e^2=a^2+d^2-2ad\cosA$;
Şi analog, pentru $\widehat{BCD}$ din $\bigtriangleup BCD$
(2) $e^2=b^2+c^2-2bc\cosC$.
Întrucât patrulaterul ABCD este inscriptibil
$C=\pi-A$,
Relaţia (2) devine
(3) $e^2=b^2+c^2+2bc\cosA$.
Eliminând $\cosA$ între relaţiile (1) şi (3), rezultă
(4) $e^2=\frac{(a^2+d^2)bc+(b^2+c^2)ad}{ad+bc}$.
Dacă R este raza cercului circumscris patrulaterului ABCD, atunci
$S_{ABCD}=S_{ABC}+S_{CDA}=\frac{abf}{4R}+\frac{cdf}{4R}=\frac{(ab+cd)f}{4R}$
Şi analog
$S_{ABCD}=S_{ABD}+S_{BCD}=\frac{ade}{4R}+\frac{bce}{4R}=\frac{(ad+bc)e}{4R}$.
Egalând ultimele două relaţii, obţinem
$\frac{(ab+cd)f}{4R}=\frac{(ad+bc)e}{4R}$
De unde
(5) $e=\frac{(ab+cd)f}{ad+bc}$.
Din (4) şi (5), înlocuind în (4) un e cu valoarea din (5), obţinem
$\frac{(ab+cd)ef}{ad+bc}=\frac{(a^2+d^2)bc+(b^2+c^2)ad}{ad+bc}$,
De unde
$ef=\frac{(a^2+d^2)bc+(b^2+c^2)ad}{ab+cd}=\frac{ac(ab+cd)+bd(cd+ab)}{ab+cd}=\frac{(ac+bd)(ab+cd)}{ab+cd}=ac+bd$.
Prin urmare
$ef=ac+bd$, c.c.t.d.
$AC\cdotBD=AB\cdotCD+BC\cdotDA$
Iată o demonstraţie trigonometrică a acestei teoreme:
Pentru simplitate, vom face următoarele notaţii
AB=a, BC=b, CD=c, DA=d, BD=e şi CA=f.
Aplicând teorema cosinusului în $\bigtriangleup ABD$ pentru $\widehat{BAD}$, obţinem
(1) $e^2=a^2+d^2-2ad\cosA$;
Şi analog, pentru $\widehat{BCD}$ din $\bigtriangleup BCD$
(2) $e^2=b^2+c^2-2bc\cosC$.
Întrucât patrulaterul ABCD este inscriptibil
$C=\pi-A$,
Relaţia (2) devine
(3) $e^2=b^2+c^2+2bc\cosA$.
Eliminând $\cosA$ între relaţiile (1) şi (3), rezultă
(4) $e^2=\frac{(a^2+d^2)bc+(b^2+c^2)ad}{ad+bc}$.
Dacă R este raza cercului circumscris patrulaterului ABCD, atunci
$S_{ABCD}=S_{ABC}+S_{CDA}=\frac{abf}{4R}+\frac{cdf}{4R}=\frac{(ab+cd)f}{4R}$
Şi analog
$S_{ABCD}=S_{ABD}+S_{BCD}=\frac{ade}{4R}+\frac{bce}{4R}=\frac{(ad+bc)e}{4R}$.
Egalând ultimele două relaţii, obţinem
$\frac{(ab+cd)f}{4R}=\frac{(ad+bc)e}{4R}$
De unde
(5) $e=\frac{(ab+cd)f}{ad+bc}$.
Din (4) şi (5), înlocuind în (4) un e cu valoarea din (5), obţinem
$\frac{(ab+cd)ef}{ad+bc}=\frac{(a^2+d^2)bc+(b^2+c^2)ad}{ad+bc}$,
De unde
$ef=\frac{(a^2+d^2)bc+(b^2+c^2)ad}{ab+cd}=\frac{ac(ab+cd)+bd(cd+ab)}{ab+cd}=\frac{(ac+bd)(ab+cd)}{ab+cd}=ac+bd$.
Prin urmare
$ef=ac+bd$, c.c.t.d.
Aventurile unui român la Atena - 3
Am primit acest material de la Marius Cracană, membru al RO CLUB MARATON şi participant la Maratonul din Atena de anul acesta.
Start!
Mai întâi pleacă elita. În jur de 100 de alergători, între care vedete sunt participanţii din Kenia. După aproximativ 2 minute, vine rândul grupului în care mă aflu şi eu. Împreună cu alţi colegi de club şi nelipsită lângă mine, ca în toate cursele, Viorica, emoţionată, dar o simt pregătită să înfrunte, plină de ambiţie, cei 42 km. După noi, au urmat alte 5 starturi, pentru ca plecând în grupuri mai mici, să nu se creeze aglomerări, în care cineva să fie accidentat.
Trecem linia de start şi ne îndreptăm spre Atena pe autostrada ce leagă acum Maratonul de capitală şi nu am putut să nu mă gândesc că acum 2500 de ani, Pheidippides a trebuit să alerge pe un drum în cu totul alte condiţii, nu pe un asfalt neted ca în palmă şi nu cred să fi fost încălţat cu pantofi Adidas, Nike sau Asics, şosete de alergare şi echipament special care să te menţină în permanenţă aproape uscat.
Primii km sunt pentru încălzire. Oricum nu poţi face mare lucru, decât să te menţii în plutonul care îţi dă ritmul de alergare. Am încercat să depăşim, deoarece se mergea mult prea lent pentru ce ne propusesem noi, adică 5 min/km. Aşa încât am folosit orice portiţă ca să iuţim pasul. Am alergat pe trotuar, unde era ceva mai liber, mai puţini fiind cei care se încumetau să mai sară o bordură sau să ferească un stâlp. Asta se face cu un consum suplimentar de energie şi toţi ştim că poate costa scump spre finalul cursei. Destul de repede, ca percepţie temporală, ajungem la km 5, unde traseul face o buclă spre stânga şi înconjurăm cu toţii monumentul cu flacăra aprinsă în permanenţă, loc ce aduce omagiu curajoşilor luptători atenieni ce au scris istoria aici. Nu avem timp pentru meditaţii asupra evenimentelor şi continuăm să alergăm, având în continuare grijă la ritmul de înaintare şi la ceilalţi participanţi, pentru că încă se aleargă grupat şi orice schimbare de direcţie, încetinire sau accelerare, poate să producă accidente.
Mă îngrijorează puţin genunchiul meu stâng, în care simt o uşoară durere de la o accidentare mai veche. Încerc să-mi modific dinamica corpului astfel încât să nu mai resimt jena din genunchi şi 2-3 km am crezut că va fi bine, dar apar alte probleme. Modificând cu câţiva mm poziţia în articulaţii, piciorul lucrează altfel şi gamba stângă se revoltă, musculatura se contractă şi simt înţepături, ceea ce înseamnă că nu în mult timp poate să apară şi accidentarea severă. Întinderea sau chiar ruperea fibrelor musculare suprasolicitate. Asta mă nelinişteşte. Nu aveam decât 7-8 km alergaţi şi în situaţia asta nu mai puteam continua decât maximum 2-3 km.
Mă uit la Viorica. Aleargă liniştită şi o întreb dacă pentru ea este totul bine. Îmi răspunde că da, se simte foarte bine. Sunt hotărât să nu renunţ. Schimb din nou poziţia piciorului şi mă concentrez pe mişcare încât să dau gambei la fiecare pas câte o fracţiune de secundă de relaxare în plus. După câteva sute de metri, îmi dau seama că funcţionează. Genunchiul nu doare, iar gamba începe să se relaxeze şi simt cum se irigă cu sânge. După 1 km de alergat fără probleme, răsuflu uşurat. Dacă nu apare ceva neprevăzut, voi termina cursa. Cu genunchiul meu stâng, am ajuns la un consens, el să nu mă doară şi eu nu-l voi forţa prea tare, în plus la întoarcerea în ţară, i-am promis vizita la un cabinet medical de specialitate, unde o să aibă parte de tratament special, poate chiar şi masaj.
Mulţumit că situaţia începuse să fie sub control, devin mai atent la ce se întâmplă în jurul meu. Traseul, într-adevăr greu, 30 km de coline în care urci şi cobori, dar parcă mai mult se urcă. În stânga şi în dreapta autostrăzii pe care alergăm, sunt dealuri abrupte, aride, aşa cum este toată Grecia şi cu atât mai mult în sudul ei, cu vegetaţie rară, de un verde bolnăvicios, care lasă să se vadă că pământul pe care creşte este de fapt o piatră brun-roşiatică. Am avut ocazia să rup o frunză dintr-un măslin şi nu mică mi-a fost mirarea să constat că, deşi încercam să zdrobesc frunza între degete, nu am reuşit să scot din ea nici un pic de sevă. Pur şi simplu avea consistenţa şi suculenţa hârtiei.
Continuăm să alergăm şi începe să-şi facă efectul asupra noastră căldura pe care am găsit-o aici. Transpir foarte mult, şi ştiu că nu îmi place să alerg în căldură. Prefer temperaturile scăzute, -5 grade fiind ideal pentru mine, iar aici sunt 20 de grade şi soarele avea planuri mari pentru ziua asta. Ne rehidratăm constant la punctele de refrişare care sunt plasate la fiecare 5 km. Consumăm apă, băutură izotonică, iar din 10 în 10 km luăm şi câte un gel energizant. Toate astea sunt necesare la o astfel de solicitare.
Dar şi mai important a fost sprijinul celor care ne priveau alergând. I-am simţit aproape de mine pe tot parcursul celor 42 km. Am trecut prin mici localităţi din apropierea Atenei, apoi în capitală, din cartierele mărginaşe până în centru, pe stadionul unde era capătul cursei, în grupuri mici sau mai mari, pe ultimii 2 km chiar pe un cordon neîntrerupt, au fost zeci de mii de oameni care au ţinut să fie părtaşi în felul acesta la evenimentul pe care ei îl apreciază atât de mult, copii, adulţi sau mai în vârstă. Au aplaudat în continuu, unii ţinând în mâini ramuri de măslin cu care ne întâmpinau şi din care unii alergători şi-au făcut coroniţe pe care le-au purtat pe cap până la sfârşitul cursei. Am fost ovaţionaţi ca nişte mari campioni, iar pentru cei care purtau tricourile verzi, pe care scria România a fost şi mai plăcut, fiind încurajaţi cu “Bravo România!” în limba română, cu un puternic accent grecesc, dar cât de dulci mi s-au părut aceste cuvinte încât nu le auzeam cu urechile, ci de-a dreptul cu inima. Efectul acestor încurajări este incredibil. Pur şi simplu prinzi aripi. S-a întâmplat atunci când îmi era mai greu să aud “Te iubesc mult, România!” sau “Sunteţi buni, bravo România!” şi nelipsitul “Hagi, România!” Şi oboseala dispărea ca prin farmec. Ce puteam să răspund la aceste dovezi de simpatie? Un salut în limba greacă “Iassu megalo!” Şi pentru ca toţi să înţeleagă fără cuvinte ce sentimente mă animă pe mine, puneam mâna dreaptă pe inimă, după care o îndreptam spre ei. Asta producea o şi mai mare agitaţie în rândul lor, România auzindu-se cu mult în urmă după ce depăşeam grupurile ce ne încurajau. Mi-am dat seama că eram aproape singurii aclamaţi cu identitatea naţională. În jurul nostru erau mulţi americani şi nu am auzit pe nimeni strigând “USA”. Câteva încurajări pentru Italia, Canada, însă foarte puţine, încât se impune să trag concluzia că în Grecia există un sentiment de simpatie clară faţă de ţara noastră. Simpatia e influenţată poate de zecile de mii de turişti care îşi petrec vacanţele acolo, sau miile de studenţi greci care au făcut studii ieftine şi fără mari bătăi de cap în România sau chiar de sutele de afaceri, mai mari sau mai mici, pe care grecii le au la noi în ţară. Însă asta nu mai contează, am fost bine primiţi şi pentru asta le mulţumesc.
Punctul culminant a fost, desigur, sosirea pe stadionul Kallimarmaro, ce înseamnă “marmura frumoasă”. Construit în jurul anilor 330 î. Hr. pentru întrecerile sportive panatenaice şi reconstruit pentru primele jocuri olimpice moderne în 1896, când este introdus pentru prima dată ca probă olimpică maratonul, stadionul fiind de atunci locul de sosire pentru atleţii acestei probe.
Atmosfera era magnifică, tribunele cu o capacitate de 70000 de locuri, aproape pline, cu oameni dispuşi să-şi arate simpatia şi respectul pentru toţi cei care, după o lungă şi istovitoare cursă, au ajuns la final. În ultimii 10 km am uitat promisiunea făcută genunchiului meu şi am întins pasul voiniceşte, purtat pe sus de valul de încurajări ce veneau din dreapta şi din stânga. Am intrat pe stadion şi nu mai eram eu. Oboseala, frica de abandon, dureri şi tot ce s-ar fi putut opune reuşitei au dispărut. Dispare chiar şi orgoliul de a fi unul dintre cei care termină, realizând performanţa în faţa celorlalţi. Nu mai exista nimic şi nimeni, eu înconjurat de mii de oameni şi singur în acelaşi timp. Îmi trec prin minte adevărate flash-uri cu amintiri, cât de mult mi-am dorit această cursă, lungile şi obositoarele antrenamente, cei care au fost mereu lângă mine şi... reuşisem!Acum eram unul dintre miile de Pheidippides care alergau din răsputeri să poată ajunge la finalul cursei, unde pot să-şi spună “Nenikikamen!” În fond, asta am fost cu toţii, proprii noştri mesageri care au luat startul pentru a ne putea aduce singuri vestea cea mare a victoriei în lupta cu propriile noastre limite. Şi ai putea spune asta la jumătatea cursei? Sau la trei sferturi din ea? Nu cred. Cum poţi explica de ce unul dintre alergători, cu 30 m înainte de a trece linia de sosire, a căzut epuizat de efort, imediat au apărut paramedicii cu o targă, însă omul, cu ultimele lui puteri, refuză targa şi în genunchi, sprijinindu-se în mâini, nu se opreşte, şi în uralele spectatorilor, îşi continuă cursa, trece de linia de sosire, după care, sfârşit, acceptă targa şi ajutorul medical. Ar fi putut el să spună “Nenikikamen” cu 30 m înainte de final? În urma mea, la mică distanţă, Viorica ridică braţele în sus, în semn de victorie. Nu ştiu ce este în mintea ei, dar pot bănui.
Rând pe rând, au trecut linia de finish toţi cei 28 de membri ai Ro Club Maraton. Primim medaliile de participare şi chiar dacă este făcută din bronz, pentru mine, are valoarea celui mai preţios metal. Ultimul din grup care ajunge este Marian, care are parte de o primire glorioasă. Formam în tribună un grup vesel şi gălăgios, şi atunci când l-am văzut intrând pe pista stadionului, pentru ultimii 100 m, am început să strigăm din răsputeri şi să ne agităm braţele în aer pentru a-i transmite dragostea şi aprecierea noastră pentru efortul făcut. Mai târziu mi-a mărturisit că a fost o primire emoţionantă şi l-am crezut, ochii scânteindu-i încă de lacrimi.
Pentru noi, cursa se terminase. Am obţinut un rezultat mai bun decât în urmă cu 2 săptămâni, 3 ore şi 41 de min. Toţi eram fericiţi şi după câteva poze pe stadion, am plecat să sărbătorim la una din tavernele din apropiere. Aici am aflat că bucătăreasa este româncă şi dintr-o dată, mâncarea mi s-a părut mult mai gustoasă decât era.
În următoarea zi, mai avem timp pentru o vizită la templul lui Poseidon, din cel mai sudic punct al greciei continentale, Cap Sunion şi pentru că timpul ne permite, facem şi o baie în Marea Egee, care încă mai poartă în ea căldura verii. După o plimbare şi câteva mici cumpărături, trebuie să ne îndreptăm spre aeroport. Părăsind hotelul şi piaţa Omonia, intrăm la metrou, unde ne este încă odată încercată vigilenţa, dar ieşim din nou câştigători.
În aeroport, un tip cu vizibile dificultăţi de mers, încearcă să urce pe scara rulantă. După mai multe încercări, reuşeşte şi ajunge în faţa unui panou electronic imens, unde se afişează toate rutele de sosire şi plecare. Ne uităm cu toţi la ecran, încercând să depistăm de la ce terminal pleacă cursa Tarom, când persoana ne abordează, având, după cum se vede şi mari dificultăţi în a vorbi şi întreabă... în limba română, “Când pleacă prima cursă spre Madrid?” Citim pe panou şi spre Madrid nu mai pleacă nici un avion. Atunci, când pleacă prima cursă spre Roma? Din păcate, nici spre Roma nu circulă nimic. Omul nostru nu se dă bătut şi întreabă de Londra. Îl întrebăm dacă are bilet. Nu are, dar nu este nici o problemă, are bani şi îşi cumpără. Rămânem cu toţii perplecşi. Cu tetrapareză spastică, cu mari dificultăţi în a vorbi limba română, fără nici un bagaj, un român ducea un stil de viaţă de o libertate absolută. Cum o fi reuşind, nu o să aflăm niciodată. Dar îmi vine să cred că se descurcă cu mult mai bine decât cei care încercaseră să ne “uşureze” de bagaje.
După un zbor scurt, ajungem pe aeroportul Otopeni, unde suntem întâmpinaţi de un zgomot de picamere în funcţiune şi miros de praf de şantier. Ieşim repede afară din clădire şi ne risipim fiecare spre casele noastre. E noapte şi totul este învăluit într-o ceaţă rece şi umedă. Ajunsă aici povestea maratonului, poate veţi crede că s-a sfârşit. De fapt, abia a început. A fost prima cursă din proiectul 5 oameni, 6 maratoane pe 6 continente, în 6 luni. Ei?... ce spuneţi despre asta, domnilor Pheidippides?!
Start!
Mai întâi pleacă elita. În jur de 100 de alergători, între care vedete sunt participanţii din Kenia. După aproximativ 2 minute, vine rândul grupului în care mă aflu şi eu. Împreună cu alţi colegi de club şi nelipsită lângă mine, ca în toate cursele, Viorica, emoţionată, dar o simt pregătită să înfrunte, plină de ambiţie, cei 42 km. După noi, au urmat alte 5 starturi, pentru ca plecând în grupuri mai mici, să nu se creeze aglomerări, în care cineva să fie accidentat.
Trecem linia de start şi ne îndreptăm spre Atena pe autostrada ce leagă acum Maratonul de capitală şi nu am putut să nu mă gândesc că acum 2500 de ani, Pheidippides a trebuit să alerge pe un drum în cu totul alte condiţii, nu pe un asfalt neted ca în palmă şi nu cred să fi fost încălţat cu pantofi Adidas, Nike sau Asics, şosete de alergare şi echipament special care să te menţină în permanenţă aproape uscat.
Primii km sunt pentru încălzire. Oricum nu poţi face mare lucru, decât să te menţii în plutonul care îţi dă ritmul de alergare. Am încercat să depăşim, deoarece se mergea mult prea lent pentru ce ne propusesem noi, adică 5 min/km. Aşa încât am folosit orice portiţă ca să iuţim pasul. Am alergat pe trotuar, unde era ceva mai liber, mai puţini fiind cei care se încumetau să mai sară o bordură sau să ferească un stâlp. Asta se face cu un consum suplimentar de energie şi toţi ştim că poate costa scump spre finalul cursei. Destul de repede, ca percepţie temporală, ajungem la km 5, unde traseul face o buclă spre stânga şi înconjurăm cu toţii monumentul cu flacăra aprinsă în permanenţă, loc ce aduce omagiu curajoşilor luptători atenieni ce au scris istoria aici. Nu avem timp pentru meditaţii asupra evenimentelor şi continuăm să alergăm, având în continuare grijă la ritmul de înaintare şi la ceilalţi participanţi, pentru că încă se aleargă grupat şi orice schimbare de direcţie, încetinire sau accelerare, poate să producă accidente.
Mă îngrijorează puţin genunchiul meu stâng, în care simt o uşoară durere de la o accidentare mai veche. Încerc să-mi modific dinamica corpului astfel încât să nu mai resimt jena din genunchi şi 2-3 km am crezut că va fi bine, dar apar alte probleme. Modificând cu câţiva mm poziţia în articulaţii, piciorul lucrează altfel şi gamba stângă se revoltă, musculatura se contractă şi simt înţepături, ceea ce înseamnă că nu în mult timp poate să apară şi accidentarea severă. Întinderea sau chiar ruperea fibrelor musculare suprasolicitate. Asta mă nelinişteşte. Nu aveam decât 7-8 km alergaţi şi în situaţia asta nu mai puteam continua decât maximum 2-3 km.
Mă uit la Viorica. Aleargă liniştită şi o întreb dacă pentru ea este totul bine. Îmi răspunde că da, se simte foarte bine. Sunt hotărât să nu renunţ. Schimb din nou poziţia piciorului şi mă concentrez pe mişcare încât să dau gambei la fiecare pas câte o fracţiune de secundă de relaxare în plus. După câteva sute de metri, îmi dau seama că funcţionează. Genunchiul nu doare, iar gamba începe să se relaxeze şi simt cum se irigă cu sânge. După 1 km de alergat fără probleme, răsuflu uşurat. Dacă nu apare ceva neprevăzut, voi termina cursa. Cu genunchiul meu stâng, am ajuns la un consens, el să nu mă doară şi eu nu-l voi forţa prea tare, în plus la întoarcerea în ţară, i-am promis vizita la un cabinet medical de specialitate, unde o să aibă parte de tratament special, poate chiar şi masaj.
Mulţumit că situaţia începuse să fie sub control, devin mai atent la ce se întâmplă în jurul meu. Traseul, într-adevăr greu, 30 km de coline în care urci şi cobori, dar parcă mai mult se urcă. În stânga şi în dreapta autostrăzii pe care alergăm, sunt dealuri abrupte, aride, aşa cum este toată Grecia şi cu atât mai mult în sudul ei, cu vegetaţie rară, de un verde bolnăvicios, care lasă să se vadă că pământul pe care creşte este de fapt o piatră brun-roşiatică. Am avut ocazia să rup o frunză dintr-un măslin şi nu mică mi-a fost mirarea să constat că, deşi încercam să zdrobesc frunza între degete, nu am reuşit să scot din ea nici un pic de sevă. Pur şi simplu avea consistenţa şi suculenţa hârtiei.
Continuăm să alergăm şi începe să-şi facă efectul asupra noastră căldura pe care am găsit-o aici. Transpir foarte mult, şi ştiu că nu îmi place să alerg în căldură. Prefer temperaturile scăzute, -5 grade fiind ideal pentru mine, iar aici sunt 20 de grade şi soarele avea planuri mari pentru ziua asta. Ne rehidratăm constant la punctele de refrişare care sunt plasate la fiecare 5 km. Consumăm apă, băutură izotonică, iar din 10 în 10 km luăm şi câte un gel energizant. Toate astea sunt necesare la o astfel de solicitare.
Dar şi mai important a fost sprijinul celor care ne priveau alergând. I-am simţit aproape de mine pe tot parcursul celor 42 km. Am trecut prin mici localităţi din apropierea Atenei, apoi în capitală, din cartierele mărginaşe până în centru, pe stadionul unde era capătul cursei, în grupuri mici sau mai mari, pe ultimii 2 km chiar pe un cordon neîntrerupt, au fost zeci de mii de oameni care au ţinut să fie părtaşi în felul acesta la evenimentul pe care ei îl apreciază atât de mult, copii, adulţi sau mai în vârstă. Au aplaudat în continuu, unii ţinând în mâini ramuri de măslin cu care ne întâmpinau şi din care unii alergători şi-au făcut coroniţe pe care le-au purtat pe cap până la sfârşitul cursei. Am fost ovaţionaţi ca nişte mari campioni, iar pentru cei care purtau tricourile verzi, pe care scria România a fost şi mai plăcut, fiind încurajaţi cu “Bravo România!” în limba română, cu un puternic accent grecesc, dar cât de dulci mi s-au părut aceste cuvinte încât nu le auzeam cu urechile, ci de-a dreptul cu inima. Efectul acestor încurajări este incredibil. Pur şi simplu prinzi aripi. S-a întâmplat atunci când îmi era mai greu să aud “Te iubesc mult, România!” sau “Sunteţi buni, bravo România!” şi nelipsitul “Hagi, România!” Şi oboseala dispărea ca prin farmec. Ce puteam să răspund la aceste dovezi de simpatie? Un salut în limba greacă “Iassu megalo!” Şi pentru ca toţi să înţeleagă fără cuvinte ce sentimente mă animă pe mine, puneam mâna dreaptă pe inimă, după care o îndreptam spre ei. Asta producea o şi mai mare agitaţie în rândul lor, România auzindu-se cu mult în urmă după ce depăşeam grupurile ce ne încurajau. Mi-am dat seama că eram aproape singurii aclamaţi cu identitatea naţională. În jurul nostru erau mulţi americani şi nu am auzit pe nimeni strigând “USA”. Câteva încurajări pentru Italia, Canada, însă foarte puţine, încât se impune să trag concluzia că în Grecia există un sentiment de simpatie clară faţă de ţara noastră. Simpatia e influenţată poate de zecile de mii de turişti care îşi petrec vacanţele acolo, sau miile de studenţi greci care au făcut studii ieftine şi fără mari bătăi de cap în România sau chiar de sutele de afaceri, mai mari sau mai mici, pe care grecii le au la noi în ţară. Însă asta nu mai contează, am fost bine primiţi şi pentru asta le mulţumesc.
Punctul culminant a fost, desigur, sosirea pe stadionul Kallimarmaro, ce înseamnă “marmura frumoasă”. Construit în jurul anilor 330 î. Hr. pentru întrecerile sportive panatenaice şi reconstruit pentru primele jocuri olimpice moderne în 1896, când este introdus pentru prima dată ca probă olimpică maratonul, stadionul fiind de atunci locul de sosire pentru atleţii acestei probe.
Atmosfera era magnifică, tribunele cu o capacitate de 70000 de locuri, aproape pline, cu oameni dispuşi să-şi arate simpatia şi respectul pentru toţi cei care, după o lungă şi istovitoare cursă, au ajuns la final. În ultimii 10 km am uitat promisiunea făcută genunchiului meu şi am întins pasul voiniceşte, purtat pe sus de valul de încurajări ce veneau din dreapta şi din stânga. Am intrat pe stadion şi nu mai eram eu. Oboseala, frica de abandon, dureri şi tot ce s-ar fi putut opune reuşitei au dispărut. Dispare chiar şi orgoliul de a fi unul dintre cei care termină, realizând performanţa în faţa celorlalţi. Nu mai exista nimic şi nimeni, eu înconjurat de mii de oameni şi singur în acelaşi timp. Îmi trec prin minte adevărate flash-uri cu amintiri, cât de mult mi-am dorit această cursă, lungile şi obositoarele antrenamente, cei care au fost mereu lângă mine şi... reuşisem!Acum eram unul dintre miile de Pheidippides care alergau din răsputeri să poată ajunge la finalul cursei, unde pot să-şi spună “Nenikikamen!” În fond, asta am fost cu toţii, proprii noştri mesageri care au luat startul pentru a ne putea aduce singuri vestea cea mare a victoriei în lupta cu propriile noastre limite. Şi ai putea spune asta la jumătatea cursei? Sau la trei sferturi din ea? Nu cred. Cum poţi explica de ce unul dintre alergători, cu 30 m înainte de a trece linia de sosire, a căzut epuizat de efort, imediat au apărut paramedicii cu o targă, însă omul, cu ultimele lui puteri, refuză targa şi în genunchi, sprijinindu-se în mâini, nu se opreşte, şi în uralele spectatorilor, îşi continuă cursa, trece de linia de sosire, după care, sfârşit, acceptă targa şi ajutorul medical. Ar fi putut el să spună “Nenikikamen” cu 30 m înainte de final? În urma mea, la mică distanţă, Viorica ridică braţele în sus, în semn de victorie. Nu ştiu ce este în mintea ei, dar pot bănui.
Rând pe rând, au trecut linia de finish toţi cei 28 de membri ai Ro Club Maraton. Primim medaliile de participare şi chiar dacă este făcută din bronz, pentru mine, are valoarea celui mai preţios metal. Ultimul din grup care ajunge este Marian, care are parte de o primire glorioasă. Formam în tribună un grup vesel şi gălăgios, şi atunci când l-am văzut intrând pe pista stadionului, pentru ultimii 100 m, am început să strigăm din răsputeri şi să ne agităm braţele în aer pentru a-i transmite dragostea şi aprecierea noastră pentru efortul făcut. Mai târziu mi-a mărturisit că a fost o primire emoţionantă şi l-am crezut, ochii scânteindu-i încă de lacrimi.
Pentru noi, cursa se terminase. Am obţinut un rezultat mai bun decât în urmă cu 2 săptămâni, 3 ore şi 41 de min. Toţi eram fericiţi şi după câteva poze pe stadion, am plecat să sărbătorim la una din tavernele din apropiere. Aici am aflat că bucătăreasa este româncă şi dintr-o dată, mâncarea mi s-a părut mult mai gustoasă decât era.
În următoarea zi, mai avem timp pentru o vizită la templul lui Poseidon, din cel mai sudic punct al greciei continentale, Cap Sunion şi pentru că timpul ne permite, facem şi o baie în Marea Egee, care încă mai poartă în ea căldura verii. După o plimbare şi câteva mici cumpărături, trebuie să ne îndreptăm spre aeroport. Părăsind hotelul şi piaţa Omonia, intrăm la metrou, unde ne este încă odată încercată vigilenţa, dar ieşim din nou câştigători.
În aeroport, un tip cu vizibile dificultăţi de mers, încearcă să urce pe scara rulantă. După mai multe încercări, reuşeşte şi ajunge în faţa unui panou electronic imens, unde se afişează toate rutele de sosire şi plecare. Ne uităm cu toţi la ecran, încercând să depistăm de la ce terminal pleacă cursa Tarom, când persoana ne abordează, având, după cum se vede şi mari dificultăţi în a vorbi şi întreabă... în limba română, “Când pleacă prima cursă spre Madrid?” Citim pe panou şi spre Madrid nu mai pleacă nici un avion. Atunci, când pleacă prima cursă spre Roma? Din păcate, nici spre Roma nu circulă nimic. Omul nostru nu se dă bătut şi întreabă de Londra. Îl întrebăm dacă are bilet. Nu are, dar nu este nici o problemă, are bani şi îşi cumpără. Rămânem cu toţii perplecşi. Cu tetrapareză spastică, cu mari dificultăţi în a vorbi limba română, fără nici un bagaj, un român ducea un stil de viaţă de o libertate absolută. Cum o fi reuşind, nu o să aflăm niciodată. Dar îmi vine să cred că se descurcă cu mult mai bine decât cei care încercaseră să ne “uşureze” de bagaje.
După un zbor scurt, ajungem pe aeroportul Otopeni, unde suntem întâmpinaţi de un zgomot de picamere în funcţiune şi miros de praf de şantier. Ieşim repede afară din clădire şi ne risipim fiecare spre casele noastre. E noapte şi totul este învăluit într-o ceaţă rece şi umedă. Ajunsă aici povestea maratonului, poate veţi crede că s-a sfârşit. De fapt, abia a început. A fost prima cursă din proiectul 5 oameni, 6 maratoane pe 6 continente, în 6 luni. Ei?... ce spuneţi despre asta, domnilor Pheidippides?!
sâmbătă, 11 decembrie 2010
Aventurile unui român la Atena - 2
Am primit acest material de la Marius Cracană, membru al RO CLUB MARATON şi participant la Maratonul din Atena de anul acesta.
Suntem întâmpinaţi de organizatori, care erau pregătiţi déjà să îndrume participanţii la eveniment spre orice destinaţie dorită, primim nişte carduri de acces liber pe toate mijloacele de transport, timp de 5 zile, iar o persoană ne însoţeşte până pe peronul metroului. Aveam de mers destul şi chiar să schimbăm trenul în staţia Syntagma, de unde luam un altul pentru încă 2 staţii spre destinaţia finală, staţia Omonia.
Am observat déjà primele asemănări şi primele deosebiri faţă de metroul bucureştean. Asemănările ar fi că staţiile par a fi relativ noi, sau oricum bine întreţinute, dar fără indicatoare suficient de multe şi clare pentru a te deplasa cu uşurinţă în direcţia dorită. Deosebit este faptul că în timpul lucrărilor de excavare pentru extinderea metroului, arheologii atenieni au găsit mii de artefacte, multe din vestigiile găsite fiind expuse chiar în staţia Syntagma, punctul de atracţie reprezentându-l un perete de sticlă ce desparte staţia de şantierul arheologic unde se află cel puţin 2 cimitire. Tot deosebit este însă şi faptul că în metroul din Atena se fură ca în codru, sau se încearcă să se fure. Coborând din tren, în staţia Omonia, un grup de cetăţeni prea coloraţi ca să fie urmaşii lui Aristotel, îl înconjură pe unul din grup cu intenţia de a-i uşura sarcina de a-şi căra propriile bagaje. Nu au avut succes. În fond, noi veneam din România, unde ce-i drept nu se fură în metrou, dar în mijloacele de suprafaţă avem adevăraţi artişti. Ţi-ai fi dat seama că îţi lipseşte valiza din mână abia la hotel când, cu stupoare, ai fi realizat că ţii în mână doar un mâner. Ăştia erau bieţi amatori, buni de păcălit turişti nordici care nu au în creier noţiunea de furt.
Când ajungem la suprafaţă, altă surpriză. Deşi aveam în mână biletul de avion, care arăta clar cursa aeriană Bucureşti-Atena, coborâsem din metrou în staţia Omonia, deci centrul Atenei, totuşi ieşisem la suprafaţă plonjând în centrul Pakistanului. Culoarea feţelor nu-ţi lăsa loc de nici un fel de dubiu. Negricioşi şi gureşi, unii îşi făceau reclamă pentru mărfuri de proastă calitate. Cerşetori tânguitori, fete dubioase, de parcă priveam un film american prost care încearcă să redea, exagerând evident, atmosfera din cine ştie ce ghetou urban. Vânzători de covrigi aromaţi şi poate gustoşi, dar pofta îţi este tăiată instantaneu de unul din cei care îi vinde, care deşi avea o mănuşă de latex trasă pe o mână, se încăpăţâna să-i aranjeze în ordine pe tarabă cu mâna fără mănuşă, cu care din când în când se mai scărpina gânditor în moalele capului, a aducere aminte sau de cine ştie ce mâncărime.
Asta era zona în care aveam asigurată cazarea. La un hotel de 3 stele, unde nu mai aveam curaj să ajungem. Singur aş fi renunţat şi aş fi făcut stânga împrejur să-mi caut cazare în alt loc, dar fiind un grup mare, am înaintat prin mulţimea pestriţă şi dintr-o dată, îmi dau seama de nostimada locului. Toată zarva se întâmpla în limba greacă. Hotelul era în regulă, însă timp de 6 zile am ajuns înapoi în camere cel mai târziu la ora 20. După 2 zile de stat în zonă, am citit într-un ghid turistic exact ce o să copiez aici cuvânt cu cuvânt: “Acum 100 de ani, Omonia era printre cele mai mari, elegante şi importante pieţe centrale din Atena. Astăzi, tot mare şi centrală, este locul de întâlnire al prostituatelor, comercianţilor de materiale pornografice, drogaţilor, oamenilor străzii şi turiştilor dezorientaţi. Traficul este haotic şi în permanenţă se fac lucrări de construcţii.”
Cum noi venisem şi cu alt scop decât cel turistic, ne-am văzut de ale noastre. După cazare, am plecat spre locul unde trebuia să primim numerele de participare şi cipurile de cronometrare. Odată ieşiţi din cartierul Omonia, decorul se schimbă. La fel şi populaţia. Apar feţele semeţe ale grecilor, cu privirile lor senine de oameni fără griji, poate cam prea apăsaţi pe umeri de o istorie atât de bogată în evenimente, dar şi atât de îndepărtată şi chipurile grecoaicelor, severe, aproape încruntate, cu voci grave şi vorbe care sună mai mult a odrine, aproape răstite. Degeaba sunt platinate mai mult de jumătate din ele, pentru a mai îndulci puţin înfăţişarea. Pentru mine e clar, Grecia e ţara unde cocoşii cântă doar la modul propriu.
Cu harta în mână, ne îndreptăm pe străzile înguste, invadate de vitrine şi terasele tavernelor, multe din ele luând tot mai mult aspectul de Fast Food şi ajungem în faţa Palatului Parlamentului unde tocmai are loc schimbul de soldaţi din garda palatului, celebră prin insolitele costume pe care le poartă soldaţii tineri, bine legaţi. Pantofii roşii din lemn cu imenşii ciucuri negri în loc de şireturi, pantaloni albi, mulaţi pe picior, fusta scurtă cu multe încreţituri, un fel de ilic care atârnă pe spate şi cămăşile cu mâneci foarte largi, care sunt scoase în evidenţă atunci când posesorii lor merg în pas de defilare ce seamănă teribil de mult cu dansul nupţial al păunilor.
De aici prin Grădinile Naţionale, ajungem la clădirea ce găzduieşte parte din evenimentele ce au loc cu ocazia maratonului. Un fel de Rom Expo ceva mai mic, care acum arată ca un turn al lui Babel, oameni din toate colţurile lumii, arătând şi vorbind atât de diferit, uniţi de un singur lucru, dorinţa de a participa la cel mai important eveniment atletic al anului. Teama că vom pierde timp mult în mulţimea adunată,s-a risipit repede. Lucrurile sunt bine organizate. Cu confirmarea de participare în mână, am intrat imediat în posesia unui săculeţ, unde am găsit produse ale sponsorilor, reclame de tot felul şi cel mai important, numărul şi cipul de participare. Odată ce problema a fost rezolvată, pentru noi au urmat 2 zile libere, în care am intrat în haina de turist.
Am reuşit să vizităm portul Pireu, colina Lykavittos, cel mai înalt punct din Atena, de unde se poate vedea tot oraşul şi unde am zăbovit până la înserare, când au început să se aprindă luminile oraşului, oferindu-ne o imagine cu totul deosebită. Acropole, cu celebrele lui coloane, loc sfânt pentru orice grec, Arcul lui Adrian şi doar o jumătate de zi din păcate la muzeul naţional de arheologie. Din cele 10 colecţii expuse, m-au impresionat în mod deosebit colecţia Cicladelor, statui vechi de 3000 de ani, după care îmi vine să cred că şi Brâncuşi s-a inspirat şi colecţia de vase ce cuprinde mii de vase acoperite cu clare şi sugestive imagini cu scene din viaţa acelor timpuri, adevărate DVD-uri ale antichităţii cu zeci de mii de gigabytes de informaţie. Au fost 2 zile în care am oscilat între dorinţa de a vedea cât mai mult şi grija de a ne odihni cât mai mult pentru marea cursă. Cred că le-am făcut pe ambele câte puţin. Între 2 obiective turistice, venea o bine meritată pauză la terasa vreunei taverne din zona Plaka unde am consumat savuroase produse culinare cu specific grecesc.
Ziua maratonului a început foarte devreme pentru noi. Organizatorii ne-au anunţat că deplasarea din Atena la Marathon se va face între orele 5:30 şi 6:30 dimineaţa. Cine nu respectă programul va trebui să meargă pe cont propriu cei 42 km. Aşa încât la ora 4 eram în picioare. La 4:30 mâncam micul dejun al maratonistului compus dintr-o porţie zdravănă de paste, amestecate cu nuci şi miere, după care, cu pas vioi, ne-am îndreptat spre locul de îmbarcare în autocare. Mi-am făcut gânduri negre despre cum vor reuşi grecii să deplaseze peste 12000 de oameni într-o oră, cei 42 km, având în minte imagini din ţară, cu oameni care vor cu orice chip să se deplaseze dintr-un loc în altul, 50 de persoane creează în jurul unui autobus sau tramvai o aglomeraţie de nedescris. De obicei se lasă cu înghionteli, injurii, haine rupte, feţe congestionate şi în cele din urmă, cel mai puternic învinge. Aici lucrurile au mers cu totul altfel. Cum am coborât din trenul metroului, existau voluntari care dirijau pe cei interesaţi de deplasarea la Marathon spre anumite ieşiri şi odată ajuns la suprafaţă, erai îndrumat din nou spre o piaţă unde era capătul coloanei de autocare. Urcai în primul, când acesta era plin, uşile se închideau şi pleca, lăsând loc următorului. În felul acesta, de când am coborât din tren, nu m-am oprit decât pe scaunul autocarului.
Am plecat spre Marathon, unde am ajuns odată cu ziua. Aici, alte desfăşurări de forţe. Camioanele, care preluau săculeţii primiţi la înscriere, în care puneai ceea ce devenea acum inutil. O bluză de training, sau mai ştiu eu ce alte nimicuri. De sac se ataşa un număr identic cu cel cu care participai în cursă. Apoi camioanele au plecat la Atena, unde ne-au aşteptat să recuperăm săculeţii. Ca să reintru în posesia săculeţului meu, dintre alţi peste 12000, a durat cam 30 de secunde. Pentru rezolvarea altor probleme urgente, existau pe o suprafaţă, cam de mărimea unui teren de fotbal, cam tot atâtea toalete ecologice câte există în toată România. Cu toate astea, la un moment dat, erau cozi în faţa fiecăreia. Emoţii, de!
Uşor, ne îndreptăm spre zona de start. Mai este timp pentru ultimele mişcări de încălzire, o verificare în plus a echipamentului, apoi privim în jur la ceilalţi. E un adevărat spectacol. Participanţi de toate vârstele, de la 18 la 81 de ani, din toate ţările, asta observându-se uşor, pentru că fiecare simte nevoia să-şi facă cunoscută apartenenţa prin înscrisuri, sau culorile drapelelor statelor de unde veneau. Şi grupul nostru poartă aceleaşi tricouri verzi, pe care scrie mare România. Apoi sunt cei care au un mesaj de transmis, aleargă în scopuri caritabile, sunt sponsorizaţi de firme, dar sarea şi piperul oricărui maraton sunt cei veniţi să se distreze. Nu mira pe nimeni că aveam în companie pe Superman, o mireasă cu fustă mini, dar şi cu mustaţă, o balerină cu tutu, dar tot de sex masculin, fete în fuste de dansatoare hawaiene, chiar şi o falangă de luptători macedoneni, cu coifuri,mantie, scuturi şi săbii. Ne amuzam unii de alţii, toţi suntem veseli şi murmurul vocilor în zeci de limbi este acoperit de muzica grecească ce vine din puternicele difuzoare ale staţiei de amplificare.
Poze de grup pentru amintiri. Poze ale oficialelor şi ziarişti locali sau din alte ţări, urmărind să surprindă feţe expresive, corpuri în mişcare, încordarea dinaintea cursei, sau orice li se pare inedit şi demn de imortalizat. Din difuzoare se aude invitaţia de a ocupa locurile în zona de start pe o bandă de autostradă ce trece pe lângă stadionul local. Mai sunt câteva minute până la start şi deasupra tuturor se aude cunoscutul ritm al melodiei zorba. Lumea prinde imediat ritmul, în aplauze cu mâinile ridicate deasupra capului. Bubuituri de tuburi cu confeti care zboară peste tot, baloane care se înalţă în văzduh, totul filmat de la sol şi din aer, dintr-un elicopter care survolează neîncetat zona.
(Va urma)
Suntem întâmpinaţi de organizatori, care erau pregătiţi déjà să îndrume participanţii la eveniment spre orice destinaţie dorită, primim nişte carduri de acces liber pe toate mijloacele de transport, timp de 5 zile, iar o persoană ne însoţeşte până pe peronul metroului. Aveam de mers destul şi chiar să schimbăm trenul în staţia Syntagma, de unde luam un altul pentru încă 2 staţii spre destinaţia finală, staţia Omonia.
Am observat déjà primele asemănări şi primele deosebiri faţă de metroul bucureştean. Asemănările ar fi că staţiile par a fi relativ noi, sau oricum bine întreţinute, dar fără indicatoare suficient de multe şi clare pentru a te deplasa cu uşurinţă în direcţia dorită. Deosebit este faptul că în timpul lucrărilor de excavare pentru extinderea metroului, arheologii atenieni au găsit mii de artefacte, multe din vestigiile găsite fiind expuse chiar în staţia Syntagma, punctul de atracţie reprezentându-l un perete de sticlă ce desparte staţia de şantierul arheologic unde se află cel puţin 2 cimitire. Tot deosebit este însă şi faptul că în metroul din Atena se fură ca în codru, sau se încearcă să se fure. Coborând din tren, în staţia Omonia, un grup de cetăţeni prea coloraţi ca să fie urmaşii lui Aristotel, îl înconjură pe unul din grup cu intenţia de a-i uşura sarcina de a-şi căra propriile bagaje. Nu au avut succes. În fond, noi veneam din România, unde ce-i drept nu se fură în metrou, dar în mijloacele de suprafaţă avem adevăraţi artişti. Ţi-ai fi dat seama că îţi lipseşte valiza din mână abia la hotel când, cu stupoare, ai fi realizat că ţii în mână doar un mâner. Ăştia erau bieţi amatori, buni de păcălit turişti nordici care nu au în creier noţiunea de furt.
Când ajungem la suprafaţă, altă surpriză. Deşi aveam în mână biletul de avion, care arăta clar cursa aeriană Bucureşti-Atena, coborâsem din metrou în staţia Omonia, deci centrul Atenei, totuşi ieşisem la suprafaţă plonjând în centrul Pakistanului. Culoarea feţelor nu-ţi lăsa loc de nici un fel de dubiu. Negricioşi şi gureşi, unii îşi făceau reclamă pentru mărfuri de proastă calitate. Cerşetori tânguitori, fete dubioase, de parcă priveam un film american prost care încearcă să redea, exagerând evident, atmosfera din cine ştie ce ghetou urban. Vânzători de covrigi aromaţi şi poate gustoşi, dar pofta îţi este tăiată instantaneu de unul din cei care îi vinde, care deşi avea o mănuşă de latex trasă pe o mână, se încăpăţâna să-i aranjeze în ordine pe tarabă cu mâna fără mănuşă, cu care din când în când se mai scărpina gânditor în moalele capului, a aducere aminte sau de cine ştie ce mâncărime.
Asta era zona în care aveam asigurată cazarea. La un hotel de 3 stele, unde nu mai aveam curaj să ajungem. Singur aş fi renunţat şi aş fi făcut stânga împrejur să-mi caut cazare în alt loc, dar fiind un grup mare, am înaintat prin mulţimea pestriţă şi dintr-o dată, îmi dau seama de nostimada locului. Toată zarva se întâmpla în limba greacă. Hotelul era în regulă, însă timp de 6 zile am ajuns înapoi în camere cel mai târziu la ora 20. După 2 zile de stat în zonă, am citit într-un ghid turistic exact ce o să copiez aici cuvânt cu cuvânt: “Acum 100 de ani, Omonia era printre cele mai mari, elegante şi importante pieţe centrale din Atena. Astăzi, tot mare şi centrală, este locul de întâlnire al prostituatelor, comercianţilor de materiale pornografice, drogaţilor, oamenilor străzii şi turiştilor dezorientaţi. Traficul este haotic şi în permanenţă se fac lucrări de construcţii.”
Cum noi venisem şi cu alt scop decât cel turistic, ne-am văzut de ale noastre. După cazare, am plecat spre locul unde trebuia să primim numerele de participare şi cipurile de cronometrare. Odată ieşiţi din cartierul Omonia, decorul se schimbă. La fel şi populaţia. Apar feţele semeţe ale grecilor, cu privirile lor senine de oameni fără griji, poate cam prea apăsaţi pe umeri de o istorie atât de bogată în evenimente, dar şi atât de îndepărtată şi chipurile grecoaicelor, severe, aproape încruntate, cu voci grave şi vorbe care sună mai mult a odrine, aproape răstite. Degeaba sunt platinate mai mult de jumătate din ele, pentru a mai îndulci puţin înfăţişarea. Pentru mine e clar, Grecia e ţara unde cocoşii cântă doar la modul propriu.
Cu harta în mână, ne îndreptăm pe străzile înguste, invadate de vitrine şi terasele tavernelor, multe din ele luând tot mai mult aspectul de Fast Food şi ajungem în faţa Palatului Parlamentului unde tocmai are loc schimbul de soldaţi din garda palatului, celebră prin insolitele costume pe care le poartă soldaţii tineri, bine legaţi. Pantofii roşii din lemn cu imenşii ciucuri negri în loc de şireturi, pantaloni albi, mulaţi pe picior, fusta scurtă cu multe încreţituri, un fel de ilic care atârnă pe spate şi cămăşile cu mâneci foarte largi, care sunt scoase în evidenţă atunci când posesorii lor merg în pas de defilare ce seamănă teribil de mult cu dansul nupţial al păunilor.
De aici prin Grădinile Naţionale, ajungem la clădirea ce găzduieşte parte din evenimentele ce au loc cu ocazia maratonului. Un fel de Rom Expo ceva mai mic, care acum arată ca un turn al lui Babel, oameni din toate colţurile lumii, arătând şi vorbind atât de diferit, uniţi de un singur lucru, dorinţa de a participa la cel mai important eveniment atletic al anului. Teama că vom pierde timp mult în mulţimea adunată,s-a risipit repede. Lucrurile sunt bine organizate. Cu confirmarea de participare în mână, am intrat imediat în posesia unui săculeţ, unde am găsit produse ale sponsorilor, reclame de tot felul şi cel mai important, numărul şi cipul de participare. Odată ce problema a fost rezolvată, pentru noi au urmat 2 zile libere, în care am intrat în haina de turist.
Am reuşit să vizităm portul Pireu, colina Lykavittos, cel mai înalt punct din Atena, de unde se poate vedea tot oraşul şi unde am zăbovit până la înserare, când au început să se aprindă luminile oraşului, oferindu-ne o imagine cu totul deosebită. Acropole, cu celebrele lui coloane, loc sfânt pentru orice grec, Arcul lui Adrian şi doar o jumătate de zi din păcate la muzeul naţional de arheologie. Din cele 10 colecţii expuse, m-au impresionat în mod deosebit colecţia Cicladelor, statui vechi de 3000 de ani, după care îmi vine să cred că şi Brâncuşi s-a inspirat şi colecţia de vase ce cuprinde mii de vase acoperite cu clare şi sugestive imagini cu scene din viaţa acelor timpuri, adevărate DVD-uri ale antichităţii cu zeci de mii de gigabytes de informaţie. Au fost 2 zile în care am oscilat între dorinţa de a vedea cât mai mult şi grija de a ne odihni cât mai mult pentru marea cursă. Cred că le-am făcut pe ambele câte puţin. Între 2 obiective turistice, venea o bine meritată pauză la terasa vreunei taverne din zona Plaka unde am consumat savuroase produse culinare cu specific grecesc.
Ziua maratonului a început foarte devreme pentru noi. Organizatorii ne-au anunţat că deplasarea din Atena la Marathon se va face între orele 5:30 şi 6:30 dimineaţa. Cine nu respectă programul va trebui să meargă pe cont propriu cei 42 km. Aşa încât la ora 4 eram în picioare. La 4:30 mâncam micul dejun al maratonistului compus dintr-o porţie zdravănă de paste, amestecate cu nuci şi miere, după care, cu pas vioi, ne-am îndreptat spre locul de îmbarcare în autocare. Mi-am făcut gânduri negre despre cum vor reuşi grecii să deplaseze peste 12000 de oameni într-o oră, cei 42 km, având în minte imagini din ţară, cu oameni care vor cu orice chip să se deplaseze dintr-un loc în altul, 50 de persoane creează în jurul unui autobus sau tramvai o aglomeraţie de nedescris. De obicei se lasă cu înghionteli, injurii, haine rupte, feţe congestionate şi în cele din urmă, cel mai puternic învinge. Aici lucrurile au mers cu totul altfel. Cum am coborât din trenul metroului, existau voluntari care dirijau pe cei interesaţi de deplasarea la Marathon spre anumite ieşiri şi odată ajuns la suprafaţă, erai îndrumat din nou spre o piaţă unde era capătul coloanei de autocare. Urcai în primul, când acesta era plin, uşile se închideau şi pleca, lăsând loc următorului. În felul acesta, de când am coborât din tren, nu m-am oprit decât pe scaunul autocarului.
Am plecat spre Marathon, unde am ajuns odată cu ziua. Aici, alte desfăşurări de forţe. Camioanele, care preluau săculeţii primiţi la înscriere, în care puneai ceea ce devenea acum inutil. O bluză de training, sau mai ştiu eu ce alte nimicuri. De sac se ataşa un număr identic cu cel cu care participai în cursă. Apoi camioanele au plecat la Atena, unde ne-au aşteptat să recuperăm săculeţii. Ca să reintru în posesia săculeţului meu, dintre alţi peste 12000, a durat cam 30 de secunde. Pentru rezolvarea altor probleme urgente, existau pe o suprafaţă, cam de mărimea unui teren de fotbal, cam tot atâtea toalete ecologice câte există în toată România. Cu toate astea, la un moment dat, erau cozi în faţa fiecăreia. Emoţii, de!
Uşor, ne îndreptăm spre zona de start. Mai este timp pentru ultimele mişcări de încălzire, o verificare în plus a echipamentului, apoi privim în jur la ceilalţi. E un adevărat spectacol. Participanţi de toate vârstele, de la 18 la 81 de ani, din toate ţările, asta observându-se uşor, pentru că fiecare simte nevoia să-şi facă cunoscută apartenenţa prin înscrisuri, sau culorile drapelelor statelor de unde veneau. Şi grupul nostru poartă aceleaşi tricouri verzi, pe care scrie mare România. Apoi sunt cei care au un mesaj de transmis, aleargă în scopuri caritabile, sunt sponsorizaţi de firme, dar sarea şi piperul oricărui maraton sunt cei veniţi să se distreze. Nu mira pe nimeni că aveam în companie pe Superman, o mireasă cu fustă mini, dar şi cu mustaţă, o balerină cu tutu, dar tot de sex masculin, fete în fuste de dansatoare hawaiene, chiar şi o falangă de luptători macedoneni, cu coifuri,mantie, scuturi şi săbii. Ne amuzam unii de alţii, toţi suntem veseli şi murmurul vocilor în zeci de limbi este acoperit de muzica grecească ce vine din puternicele difuzoare ale staţiei de amplificare.
Poze de grup pentru amintiri. Poze ale oficialelor şi ziarişti locali sau din alte ţări, urmărind să surprindă feţe expresive, corpuri în mişcare, încordarea dinaintea cursei, sau orice li se pare inedit şi demn de imortalizat. Din difuzoare se aude invitaţia de a ocupa locurile în zona de start pe o bandă de autostradă ce trece pe lângă stadionul local. Mai sunt câteva minute până la start şi deasupra tuturor se aude cunoscutul ritm al melodiei zorba. Lumea prinde imediat ritmul, în aplauze cu mâinile ridicate deasupra capului. Bubuituri de tuburi cu confeti care zboară peste tot, baloane care se înalţă în văzduh, totul filmat de la sol şi din aer, dintr-un elicopter care survolează neîncetat zona.
(Va urma)
joi, 9 decembrie 2010
Inimă de câine
Iată o întîmplare relatată de ziarul Pravda în numărul său din 9 decembrie 1936.
Lucrurile s-au petrecut la graniţa sovieto-manciuriană. Grănicerii Karaţupa şi Şilov, împreună cu cîinele lor ciobănesc Indus, navigau pe rîul Sulfin, cînd deodată barca lor fu prinsă de o vîltoare şi răsturnată. Cei doi grăniceri şi cîinele căzură în apă. Indus trecu repede rîul şi se aşeză pe mal, aşteptîndu-şi stăpînii.
Mantalele îmbibate de apă, puştile, grenadele, cartuşierele şi cizmele erau o povară grea pentru înotători. Grănicerii începură să se scufunde. Atunci Karaţupa chemă în ajutor pe Indus. Cîinele veni înot la stăpînul său, îi smulse casca de pe cap şi se îndreptă cu ea spre mal. Karaţupa, pe punctul de a se îneca, mai strigă o dată ajutor şi dispăru sub apă. Indus lăsă casca şi se cufundă în apă. îşi înfipse dinţii în umărul grănicerului, îl scoase la suprafaţă şi începu să înoate spre mal. Cînd Karaţupa fu în afară de primejdie, Indus se grăbi să alerge în ajutorul lui Şilov.
— Eu n-am plîns niciodată — mărturisea mai tîrziu Karaţupa — şi cred că nici Şilov nu-i dintre cei fricoşi, dar dacă aţi fi văzut cum sărea Indus la noi, de la unul la celălalt, cum ne lingea faţa şi mîinile, bucurîndu-se de salvarea noastră, nu ne-aţi fi condamnat pentru lacrimile pe care le-am vărsat în noaptea aceea pe malul Sulfinului.
(din cartea Psihologia distractivă a lui K. K. Platonov)
sâmbătă, 4 decembrie 2010
Aventurile unui român la Atena - 1
Am primit acest material de la Marius Cracană, membru al RO CLUB MARATON şi participant la Maratonul din Atena de anul acesta.
Acum 2500 de ani, Darius I rege al Persiei, îşi trimite armata să înfrângă Atena şi Sparta, singurele oraşe cetăţi care au refuzat supunerea în faţa puternicului imperiu persan. O flotă care transporta aproximativ 26.000 de soldaţi este adusă în apropiere de Atena şi ancorează în golful de la Maraton. Atenienii trimit o armată inferioară ca număr, se pare că în jur de 10.000 de soldaţi sub conducerea lui Miltiade, care refuză să aştepte în spatele zidurilor cetăţii şi porneşte spre Maraton, unde, la data de 12 septembrie 490 î. Cr. atacă fulgerător. Luaţi prin surprindere, perşii cedează lupta şi astfel se doboară un mit, cel al invincibilităţii armatelor persane, acesta fiind şi începutul sfârşitului pentru marele imperiu.
Vestea victoriei trebuia să ajungă şi la Atena, dar ce te faci atunci când nu există nici un mijloc de comunicaţie modern şi civilizat: telefon, fax, telex, internet sau un telegraf măcar, cu care să transmiţi un mesaj cât de mic? Ar fi fost unele soluţii mai rapide de a aduce atenienilor vestea cea bună cu ajutorul porumbeilor sau un călăreţ pe un bidiviu bine hrănit, dar probabil înfierbântat de lupta ce tocmai se terminase, plin de bucuria şi surpriza reuşitei, în care nu ştiu cât de mulţi credeau, un oarecare mesager atenian pe nume Pheidippides, pleacă alergând de la locul bătăliei, adică Maraton, şi nu se opreşte decât când ajunge în Atena, unde în faţa Acropolelui reuşeşte să spună “nenikikamen“, adică “am învins”, după care a murit pe loc.
O legendă.
Poate că Pheidippides nici nu a existat sau poate că mesagerii acelor timpuri alergau distanţe la fel de mari sau chiar mai mult de atât, fără să fi ajuns la această celebritate. Dar dacă totul a fost aşa cum spune legenda şi atât de cunoscutul Pheidippides a alergat cei 42 de kilometri pentru a-şi îndeplini misiunea cu preţul suprem? Adevărat sau nu, pentru oamenii zilelor noastre nu mai contează, cum nu contează nici pentru mine. Eu şi mulţi alţii din întreaga lume, am răspuns acestei mari provocări şi peste mii de ani vrem să arătăm întregii lumi că ar fi putut fi adevărat.
Fiind membru al celui mai mare club de atleţi amatori din România - RO CLUB MARATON - am primit informaţia pe la începutul lunii martie, că anul acesta este un an jubiliar pentru lumea maratoniştilor. Pe 12 septembrie 2010 s-au împlinit 2500 de ani de la bătălia de la Maraton. Atena organizează în fiecare an cursa în luna octombrie, deci din calendarul oricărui maratonist care se respectă nu poate lipsi tocmai aceasta, care se desfăşoară exact pe unde se presupune că însuşi Pheidippides ar fi alergat. Abia reveniţi din Italia de la maratonul Romei ( o altă poveste de spus ), împreună cu alţi prieteni şi ei membri ai clubului, hotărâm că trebuie să mergem la Atena, prin urmare facem primul pas, înscrierea pe site-ul oficial al organizatorilor. Deschid computerul, accesez reţeaua de internet la pagina pentru înscrieri şi... şoc şi groază, cum ne-a obişnuit mass-media românească. Nu se mai pot face înscrieri. Site-ul era blocat. În luna martie erau déjà suficienţi doritori să participe la maratonul anului. Înţelegeam situaţia, dar nu puteam să-mi iert neglijenţa de a nu fi făcut calculul care dădea cifra rotundă. Acum sufeream că nu pot să merg în locul unde a început totul. Un vis care murea în faşă.
După câteva zile de frustrare şi nemulţumire, se răspândeşte cu iuţeală un zvon. Cineva din club făcuse cu ceva timp în urmă o cerere de înscriere pentru un grup de 15 persoane în speranţa că fiind mai mulţi, vom obţine o reducere la taxa de participare, lucru care nu s-a întâmplat, în schimb a venit răspunsul că dacă doresc, 15 persoane se pot înscrie deoarece cererea fusese depusă la o dată anterioară celei în care site-ul de înscriere a fost închis. Am devenit de-a dreptul euforic, după ce am trimis datele personale pentru înscriere, am aşteptat cu teama că ceva se va schimba din nou şi visul ce renăscuse se va spulbera din nou. După o săptămână, primesc un mail de la organizatori prin care îmi confirmă că voi participa la maratonul Atenei cu numărul de concurs 3307. Acum era oficial. Puteam să răsuflu uşurat şi să mă concentrez pe celelalte aspecte ale plecării mele la Atena: transport, cazare şi nu în ultimul rând, antrenamentele. Aici lucrurile s-au complicat puţin, cursa de la Atena fiind programată pe 31 octombrie, iar pe 17 septembrie era maratonul Bucureşti, deci distanţa între ele era de doar 2 săptămâni. Ce să fac? Nu voiam să ratez pe nici unul, dar un maratonist profesionist aleargă la 2 maratoane pe an. Eu vreau 2, în 2 săptămâni. Voi putea să mă recuperez? Cum să abordez cursele? Apoi mai aflu că la maratonul Atenei, traseul este greu, cu multe urcări şi coborâri,deci nu era locul unde să forţez nota, chiar odihnit fiind. În cele din urmă, mă hotărăsc să alerg la amândouă, într-un tempo lejer, iar la Atena, în funcţie de cum mă voi simţi, în ultima parte, adică în ultimii 10 km, să umblu la resurse şi să cresc ritmul.
Timpul trece repede aşa încât am ajuns în toamnă şi la maratonul Bucureşti am terminat în 3 ore şi 43 de minute, umăr la umăr alături de partenera mea de antrenamente şi curse, Viorica Gabrian, care este cea mai disciplinată persoană pe care am cunoscut-o până în ziua de azi. Mă simţeam bine şi aşteptam cu nerăbdare plecarea la Atena.
Între timp, alte zvonuri despre grevele din Grecia. Posibil ca metroul şi mijloacele de transport de suprafaţă să nu funcţioneze şi, mai rău, să intre în grevă şi personalul de pe aeroport, însă în cele din urmă, suntem în avion şi cu 3 zile înainte de cursă, iată-mă în aeroportul din Atena, alături de Vali, Marian, Viorica, Daniel, Gabi şi alţi membri ai clubului, în total 28 de alergători, plus însoţitorii unora dintre noi.
(Va urma)
Acum 2500 de ani, Darius I rege al Persiei, îşi trimite armata să înfrângă Atena şi Sparta, singurele oraşe cetăţi care au refuzat supunerea în faţa puternicului imperiu persan. O flotă care transporta aproximativ 26.000 de soldaţi este adusă în apropiere de Atena şi ancorează în golful de la Maraton. Atenienii trimit o armată inferioară ca număr, se pare că în jur de 10.000 de soldaţi sub conducerea lui Miltiade, care refuză să aştepte în spatele zidurilor cetăţii şi porneşte spre Maraton, unde, la data de 12 septembrie 490 î. Cr. atacă fulgerător. Luaţi prin surprindere, perşii cedează lupta şi astfel se doboară un mit, cel al invincibilităţii armatelor persane, acesta fiind şi începutul sfârşitului pentru marele imperiu.
Vestea victoriei trebuia să ajungă şi la Atena, dar ce te faci atunci când nu există nici un mijloc de comunicaţie modern şi civilizat: telefon, fax, telex, internet sau un telegraf măcar, cu care să transmiţi un mesaj cât de mic? Ar fi fost unele soluţii mai rapide de a aduce atenienilor vestea cea bună cu ajutorul porumbeilor sau un călăreţ pe un bidiviu bine hrănit, dar probabil înfierbântat de lupta ce tocmai se terminase, plin de bucuria şi surpriza reuşitei, în care nu ştiu cât de mulţi credeau, un oarecare mesager atenian pe nume Pheidippides, pleacă alergând de la locul bătăliei, adică Maraton, şi nu se opreşte decât când ajunge în Atena, unde în faţa Acropolelui reuşeşte să spună “nenikikamen“, adică “am învins”, după care a murit pe loc.
O legendă.
Poate că Pheidippides nici nu a existat sau poate că mesagerii acelor timpuri alergau distanţe la fel de mari sau chiar mai mult de atât, fără să fi ajuns la această celebritate. Dar dacă totul a fost aşa cum spune legenda şi atât de cunoscutul Pheidippides a alergat cei 42 de kilometri pentru a-şi îndeplini misiunea cu preţul suprem? Adevărat sau nu, pentru oamenii zilelor noastre nu mai contează, cum nu contează nici pentru mine. Eu şi mulţi alţii din întreaga lume, am răspuns acestei mari provocări şi peste mii de ani vrem să arătăm întregii lumi că ar fi putut fi adevărat.
Fiind membru al celui mai mare club de atleţi amatori din România - RO CLUB MARATON - am primit informaţia pe la începutul lunii martie, că anul acesta este un an jubiliar pentru lumea maratoniştilor. Pe 12 septembrie 2010 s-au împlinit 2500 de ani de la bătălia de la Maraton. Atena organizează în fiecare an cursa în luna octombrie, deci din calendarul oricărui maratonist care se respectă nu poate lipsi tocmai aceasta, care se desfăşoară exact pe unde se presupune că însuşi Pheidippides ar fi alergat. Abia reveniţi din Italia de la maratonul Romei ( o altă poveste de spus ), împreună cu alţi prieteni şi ei membri ai clubului, hotărâm că trebuie să mergem la Atena, prin urmare facem primul pas, înscrierea pe site-ul oficial al organizatorilor. Deschid computerul, accesez reţeaua de internet la pagina pentru înscrieri şi... şoc şi groază, cum ne-a obişnuit mass-media românească. Nu se mai pot face înscrieri. Site-ul era blocat. În luna martie erau déjà suficienţi doritori să participe la maratonul anului. Înţelegeam situaţia, dar nu puteam să-mi iert neglijenţa de a nu fi făcut calculul care dădea cifra rotundă. Acum sufeream că nu pot să merg în locul unde a început totul. Un vis care murea în faşă.
După câteva zile de frustrare şi nemulţumire, se răspândeşte cu iuţeală un zvon. Cineva din club făcuse cu ceva timp în urmă o cerere de înscriere pentru un grup de 15 persoane în speranţa că fiind mai mulţi, vom obţine o reducere la taxa de participare, lucru care nu s-a întâmplat, în schimb a venit răspunsul că dacă doresc, 15 persoane se pot înscrie deoarece cererea fusese depusă la o dată anterioară celei în care site-ul de înscriere a fost închis. Am devenit de-a dreptul euforic, după ce am trimis datele personale pentru înscriere, am aşteptat cu teama că ceva se va schimba din nou şi visul ce renăscuse se va spulbera din nou. După o săptămână, primesc un mail de la organizatori prin care îmi confirmă că voi participa la maratonul Atenei cu numărul de concurs 3307. Acum era oficial. Puteam să răsuflu uşurat şi să mă concentrez pe celelalte aspecte ale plecării mele la Atena: transport, cazare şi nu în ultimul rând, antrenamentele. Aici lucrurile s-au complicat puţin, cursa de la Atena fiind programată pe 31 octombrie, iar pe 17 septembrie era maratonul Bucureşti, deci distanţa între ele era de doar 2 săptămâni. Ce să fac? Nu voiam să ratez pe nici unul, dar un maratonist profesionist aleargă la 2 maratoane pe an. Eu vreau 2, în 2 săptămâni. Voi putea să mă recuperez? Cum să abordez cursele? Apoi mai aflu că la maratonul Atenei, traseul este greu, cu multe urcări şi coborâri,deci nu era locul unde să forţez nota, chiar odihnit fiind. În cele din urmă, mă hotărăsc să alerg la amândouă, într-un tempo lejer, iar la Atena, în funcţie de cum mă voi simţi, în ultima parte, adică în ultimii 10 km, să umblu la resurse şi să cresc ritmul.
Timpul trece repede aşa încât am ajuns în toamnă şi la maratonul Bucureşti am terminat în 3 ore şi 43 de minute, umăr la umăr alături de partenera mea de antrenamente şi curse, Viorica Gabrian, care este cea mai disciplinată persoană pe care am cunoscut-o până în ziua de azi. Mă simţeam bine şi aşteptam cu nerăbdare plecarea la Atena.
Între timp, alte zvonuri despre grevele din Grecia. Posibil ca metroul şi mijloacele de transport de suprafaţă să nu funcţioneze şi, mai rău, să intre în grevă şi personalul de pe aeroport, însă în cele din urmă, suntem în avion şi cu 3 zile înainte de cursă, iată-mă în aeroportul din Atena, alături de Vali, Marian, Viorica, Daniel, Gabi şi alţi membri ai clubului, în total 28 de alergători, plus însoţitorii unora dintre noi.
(Va urma)
luni, 29 noiembrie 2010
Ieşiţi izvoare! (Mircea Mateş)
IEŞIŢI IZVOARE
În nopţi netulburate, blânde, feerice, senine,
Ieşiţi izvoare, reci necontenit şi în cascade
Rostogoliţi-vă vijelios acele unde de minune
Ce lasă-n urma voastră legende şi balade.
Revigoraţi natura ce tot mereu îşi cere dreptul
Şi rotunjiţi acele stânci ce-n "colţi" vă ţine calea
Prin albia ce treceţi, zglobii, în iureş ca şi vântul
Strigaţi-vă prezenţa, sonor, ca valuri marea!
Iar tumultoase-n văi să vă uniţi cu "fiicele firave"
Un fluviu lin de mană să fiţi mereu pentru pământ
Şi în consens cu păsările ce fac teribile tirade,
Veniţi mereu curate cu susur şi clinchet de argint.
Şi-n revărsarea voastră din noapte spre lumină,
Doar "ape vii" rămâneţi ce umeziţi spre vale.
Ieşiţi neostenit izvoare, create de "pronia divină"
Purtaţi din lunci, de flori miresme, şi candoare!
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
Fără limită
Tipul evenimentului: întâmplare reală
Localizare spaţială: Cluj-Napoca
Localizare temporală: noiembrie 2010
Dimineaţă devreme. Sâmbătă. Magazinul de lactate. O doamnă (sau aşa părea) e în faţă. Vorbeşte cu vânzătoarea. Nu se ştie pentru ce tonul îi este repezit, aproape răstit.
Localizare spaţială: Cluj-Napoca
Localizare temporală: noiembrie 2010
Dimineaţă devreme. Sâmbătă. Magazinul de lactate. O doamnă (sau aşa părea) e în faţă. Vorbeşte cu vânzătoarea. Nu se ştie pentru ce tonul îi este repezit, aproape răstit.
- Aveţi brânză de vaci?
- Da.
- Daţi-mi să gust. Data trecută când am cumpărat nu era bună.
- La noi nu se poate gusta. Pachetele sunt cântărite şi sigilate.
- Dar am dreptul să gust. Dacă nu-mi place, nu cumpăr.
- Pachetele sunt sigilate, din motive igienice. Nu vă pot da să gustaţi. Cumpăraţi un pachet şi puteţi să gustaţi.
- Nu vreau să-l cumpăr, dacă nu-mi place. E dreptul meu. Aveţi condică de reclamaţii?
- Da, acolo.
Doamna se răzgândeşte brusc.
- Nu. Vreau 500 g de brânză. Aveţi pachete de o jumătate de kilogram?
- Da, sigur. Uitaţi, acesta.
- Nu, eu vreau să-mi tăiaţi din acela mare. Cât are?
- Un kilogram, dar nu pot tăia pachetul. Toate pachetele sunt sigilate.
- Dar eu vreau din acela. E dreptul meu. Vă chem OPC-ul.
- Doamnă, înţelegeţi, nu pot tăia pachetul.
- Daţi-mi-l atunci pe cel de 500 g. Dar mai întâi îl voi gusta. Aveţi scobitori?
- Da.
Vânzătoarea scoate un pacheţel de scobitori dintr-un dulap.
- De ce le ţineţi în dulap? Nu aveţi dreptul să le ţineţi acolo!
Între timp, uită de scobitori, înşfacă pachetul şi se apropie cu el de fereastră. Îl înclină tacticos într-o parte şi într-alta, aplecându-se deasupra lui şi privind cu atenţie prin plasticul transparent înăuntru. Pesemne, calcula viteza de deplasare a zerului dinăuntru. Apoi, îl desface şi gustă. Se întoarce la tejghea.
- Nu e bună. N-o cumpăr. De când e brânza?
- De alaltăieri seară.
- De ieri nu aveţi?
- Nu.
- Bine. De alaltăieri nu cumpăr. Lapte aveţi?...
Am ieşit afară din magazin cu tâmplele vâjâind. Ameţisem şi îmi fugea pământul de sub picioare.
În loc de concluzii
Împrejurările: O dimineaţă anapoda, în care toate par să fie cu susul în jos. Te trezeşti cu faţa la cearşaf. Ai poftă de ceartă. Eşti singur în casă. Te îmbraci. Ieşi în stradă. Pustiu. O, dar uite magazinul de lactate, unde ai mai fost.
Atuurile: Vânzătoarea e singură. Nu poate şi nu are unde să plece. Trebuie să te asculte şi să te servească. În plus, tu ai toate drepturile de partea ta: dreptul de a alege, dreptul de a gusta, dreptul de a face mofturi, dreptul de a te revolta şi de a face scandal, dreptul de a chema OPC-ul, dreptul de a invoca datul afară (doar e criză!), etc, etc. Cu alte cuvinte, iată o victimă sigură.
Alibiuri: Aşa stând lucrurile, cine ar îndrăzni să spună că eşti într-o ureche, că-ţi lipseşte o doagă? Sau că te-ai trezit cu faţa la cearşaf în dimineaţa aceea? Sau că, pur şi simplu vrei să faci şi tu rău cuiva care nu poate riposta, aşa, doar de amorul artei?
Scopul: Să desfaci sâmbăta un pachet de brânză de vaci, să guşti şi apoi să pleci fără să-l plăteşti.
Deznodământul: Reuşită totală. Succes deplin. Knock out.
miercuri, 24 noiembrie 2010
"Ursus" la trecut
După 130 de ani Conducerea Ursus Breweries a confirmat joi, într-o conferinţă de presă, zvonurile despre închiderea fabricii de bere clujene.
PROIECT. în locul fabricii va funcţiona o facilitate de producţie, cu bar.
Genial!!!! Încă o crâşmă! Iată de ce aveam nevoie cu adevărat!
150 de angajaţi rămân şomeri
Doar atât? Să nu disperăm. Poate a mai rămas vreo făbricuţă pe undeva...
Omul de afaceri Iosif Pop a declarat că închiderea fabricii Ursus este o veste tristă pentru Cluj, dar şi un semnal de alarmă, sau cel puţin aşa ar trebui, pentru cei aflaţi la guvernare.
Aşa ar trebui...
Povestea seamănă puţin cu aceea a fostei fabrici de încălţăminte “Clujana”, cel puţin din punct de vedere al destinului, dacă nu şi din alte considerente. Acolo, însă s-a lucrat puţin mai subtil: un transport de piei cu râie importate de la nişte binevoitori, mult circ, isterie şi închiderea fabricii... Întâmplător sau nu, piaţa de încălţăminte a fost apoi invadată de pantofii italieneşti, de o calitate net inferioară...
“E unul dintre cele mai puternice brand-uri ale oraşului şi nu ştiu cu ce ar putea să fie înlocuit", a spus omul de afaceri.
Cu nimic... Ba nu, cu o crâşmă!
Distrugerea e profesiunea de credinţă a celor incapabili de a face un lucru bun şi constructiv.
marți, 23 noiembrie 2010
Solaritate
„Furtunile magnetice cauzate de exploziile solare puternice pot afecta nu doar sateliţii plasaţi pe orbite înalte, ci şi reţelele electrice de la sol, conductele de petrol şi gaze naturale şi pot perturba serios sistemele de telecomunicaţii.
Impactul avut de furtuna solară din 1859, cea mai puternică cunoscută până în zilele noastre, a fost moderat, deoarece omenirea se afla în acea perioadă la primii paşi în domeniul tehnologiei moderne”...
În acel moment, Vincent St. Jones îşi sorbea liniştit cafeluţa pe terasa vilei sale din Bilberry Hill, Louisiana. Era o dimineaţă însorită de iunie. Pentru început, s-ar fi zis că nimic deosebit nu se întâmplase. Dar după aproximativ 8 minute, o căldură neobişnuită invadă trupul lui Vincent. După alte două minute, lumina deveni insuportabilă şi Vincent urcă la etaj să-şi ia ochelarii de soare.
Când reveni, ţigările din pachetul rămas pe masă fumegau mocnit, iar zahărul din pliculeţul de pe farfurioară era complet caramelizat...
Umbrela de soare de deasupra mesei avea în centru o gaură urâtă, cu marginile negre şi franjurate, în timp ce piciorul metalic al umbrelei şi balustrada scărilor ce coborau în curte erau contorsionate într-un chip ciudat.
Alergă în casă şi dădu drumul radioului: o cumplită explozie solară avusese loc în acea dimineaţă...
Vincent se prăbuşi distrus pe un scaun cu faţa îngropată în mâini. Începuse... Începuse sfârşitul...
luni, 22 noiembrie 2010
Despre jocul de moară/ţintar
Fără îndoială că mulţi dintre noi păstrează în suflet amintiri frumoase despre acest joc drag copilăriei noastre.
Şi poate că mulţi dintre noi l-au jucat întâia oară pe o bucată dreptunghiulară de carton având marcate liniile şi nodurile din reţea cu creionul colorat, iar ca piese de joc - boabe de porumb şi de fasole.
Dar puţini ştiu poate că ţintarul este un joc antic ale cărui origini – la fel ca ale multor altor jocuri antice – se pierd în negura timpului, fiind cunoscut de vikingi şi romani, dar câştigând o popularitate din ce în ce mai mare în secolele XIV şi XV.
Jocul se desfăşoară în două etape: o primă etapă în care pionii sunt plasaţi strategic pe suprafaţa de joc şi o a doua etapă în care pionii sunt deplasaţi de-a lungul liniilor reţelei.
În ambele etape obiectivul general al fiecărui jucător este acela de a forma cu pionii săi un rând de câte trei pioni, adică de a-şi ”face moară”. Cel care reuşeşte acest lucru, capturează unul dintre pionii adversarului.
Totuşi, nu poate captura pionul dintr-o moară a adversarului, decât dacă aceştia sunt ultimii trei pioni ai săi, situaţie în care jocul se încheie cu înfrângerea adversarului.
Etapa I:
Obiectivul urmărit în această etapă este acela de a plasa pionii pe tablă astfel încât să formeze o moară, precum şi acela de a-l împiedica pe adversar să facă acest lucru.
De asemenea, pionii trebuie să ocupe pe tablă poziţiile cele mai avantajoase pentru etapa următoare a jocului.
Jocul începe cu plasarea pionilor în exteriorul suprafeţei de joc, în spaţiul special rezervat menţionat mai sus. Negrul începe, şi apoi jucătorii plasează alternativ câte un pion pe tablă, capturând câte un pion al adversarului ori de câte ori au făcut moară.
Etapa a II-a:
Odată plasaţi pionii pe tabla de joc, jucătorii, începând cu albul, mută alternativ pionii într-un orificiu adiacent al liniilor reţelei, cu scopul de a-şi face moară.
O moară poate fi ”deschisă” şi ”închisă” ori de câte ori.
Jocul se încheie atunci când unul din jucători rămâne cu 2 pioni sau când este blocat şi nu mai poate efectua nici o mutare.
Acest joc este accesibil şi persoanelor cu deficienţe de vedere. Tabla de ţintar pentru nevăzători seamănă destul de mult cu una obişnuită. Laturile pătratelor şi cercurile din vârfurile acestora se văd la fel de bine ca şi pe una obişnuită, dar vopseaua cu care sunt trasate este mai rugoasă, permiţând jucătorilor să se orienteze.
Pentru mai multă stabilitate, pionii se înfig pe tablă - fiecare colţ în care poate fi plasată o piesă este prevăzut cu un orificiu. Pionii negri se diferenţiază de cei albi prin vârful lor metalic.
Acest joc este accesibil şi persoanelor cu deficienţe de vedere. Tabla de ţintar pentru nevăzători seamănă destul de mult cu una obişnuită. Laturile pătratelor şi cercurile din vârfurile acestora se văd la fel de bine ca şi pe una obişnuită, dar vopseaua cu care sunt trasate este mai rugoasă, permiţând jucătorilor să se orienteze.
Pentru mai multă stabilitate, pionii se înfig pe tablă - fiecare colţ în care poate fi plasată o piesă este prevăzut cu un orificiu. Pionii negri se diferenţiază de cei albi prin vârful lor metalic.
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
GPS - tehnologie de acces şi nu numai
Un telefon, un receptor GPS extern cu conectare prin Bluetooth la telefon şi un soft pentru GPS... doar atât!
Da, doar atât!
Şi acum, imaginaţi-vă că sunteţi într-o instituţie cu 5 etaje, multe scări şi coridoare, foarte multe uşi şi pe deasupra şi prost luminată.
Vreţi să vă plătiţi impozitul, sunteţi grăbit şi în ultima clipă constataţi că v-aţi uitat ochelarii acasă... Scoateţi telefonul din buzunar, accesaţi GPS-ul şi imediat pe ecran vă apare harta completă a instituţiei, cu informaţii detaliate pentru fiecare din punctele marcate pe hartă.
Sau imaginaţi-vă că într-un mod oarecum asemănător, utilizatorul unui baston alb poate găsi acum cu uşurinţă intrarea de la farmacia sau nonstopul de cartier...
Acum, acest lucru este perfect realizabil, GPS-ul pentru nevăzători a fost deja creat şi se poate descărca de la http://www.loadstone-gps.com/
Desigur, telefonul nevăzătorului respectiv ar mai trebui să şi vorbească... Dar asta nu mai e de mult o noutate...
Acum, acest lucru este perfect realizabil, GPS-ul pentru nevăzători a fost deja creat şi se poate descărca de la http://www.loadstone-gps.com/
Desigur, telefonul nevăzătorului respectiv ar mai trebui să şi vorbească... Dar asta nu mai e de mult o noutate...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)