Aventurile unui român la Atena - 3

Am primit acest material de la Marius Cracană, membru al RO CLUB MARATON şi participant la Maratonul din Atena de anul acesta.


Start!
Mai întâi pleacă elita. În jur de 100 de alergători, între care vedete sunt participanţii din Kenia. După aproximativ 2 minute, vine rândul grupului în care mă aflu şi eu. Împreună cu alţi colegi de club şi nelipsită lângă mine, ca în toate cursele, Viorica, emoţionată, dar o simt pregătită să înfrunte, plină de ambiţie, cei 42 km. După noi, au urmat alte 5 starturi, pentru ca plecând în grupuri mai mici, să nu se creeze aglomerări, în care cineva să fie accidentat.
Trecem linia de start şi ne îndreptăm spre Atena pe autostrada ce leagă acum Maratonul de capitală şi nu am putut să nu mă gândesc că acum 2500 de ani, Pheidippides a trebuit să alerge pe un drum în cu totul alte condiţii, nu pe un asfalt neted ca în palmă şi nu cred să fi fost încălţat cu pantofi Adidas, Nike sau Asics, şosete de alergare şi echipament special care să te menţină în permanenţă aproape uscat.
Primii km sunt pentru încălzire. Oricum nu poţi face mare lucru, decât să te menţii în plutonul care îţi dă ritmul de alergare. Am încercat să depăşim, deoarece se mergea mult prea lent pentru ce ne propusesem noi, adică 5 min/km. Aşa încât am folosit orice portiţă ca să iuţim pasul. Am alergat pe trotuar, unde era ceva mai liber, mai puţini fiind cei care se încumetau să mai sară o bordură sau să ferească un stâlp. Asta se face cu un consum suplimentar de energie şi toţi ştim că poate costa scump spre finalul cursei. Destul de repede, ca percepţie temporală, ajungem la km 5, unde traseul face o buclă spre stânga şi înconjurăm cu toţii monumentul cu flacăra aprinsă în permanenţă, loc ce aduce omagiu curajoşilor luptători atenieni ce au scris istoria aici. Nu avem timp pentru meditaţii asupra evenimentelor şi continuăm să alergăm, având în continuare grijă la ritmul de înaintare şi la ceilalţi participanţi, pentru că încă se aleargă grupat şi orice schimbare de direcţie, încetinire sau accelerare, poate să producă accidente.
Mă îngrijorează puţin genunchiul meu stâng, în care simt o uşoară durere de la o accidentare mai veche. Încerc să-mi modific dinamica corpului astfel încât să nu mai resimt jena din genunchi şi 2-3 km am crezut că va fi bine, dar apar alte probleme. Modificând cu câţiva mm poziţia în articulaţii, piciorul lucrează altfel şi gamba stângă se revoltă, musculatura se contractă şi simt înţepături, ceea ce înseamnă că nu în mult timp poate să apară şi accidentarea severă. Întinderea sau chiar ruperea fibrelor musculare suprasolicitate. Asta mă nelinişteşte. Nu aveam decât 7-8 km alergaţi şi în situaţia asta nu mai puteam continua decât maximum 2-3 km.
Mă uit la Viorica. Aleargă liniştită şi o întreb dacă pentru ea este totul bine. Îmi răspunde că da, se simte foarte bine. Sunt hotărât să nu renunţ. Schimb din nou poziţia piciorului şi mă concentrez pe mişcare încât să dau gambei la fiecare pas câte o fracţiune de secundă de relaxare în plus. După câteva sute de metri, îmi dau seama că funcţionează. Genunchiul nu doare, iar gamba începe să se relaxeze şi simt cum se irigă cu sânge. După 1 km de alergat fără probleme, răsuflu uşurat. Dacă nu apare ceva neprevăzut, voi termina cursa. Cu genunchiul meu stâng, am ajuns la un consens, el să nu mă doară şi eu nu-l voi forţa prea tare, în plus la întoarcerea în ţară, i-am promis vizita la un cabinet medical de specialitate, unde o să aibă parte de tratament special, poate chiar şi masaj.
Mulţumit că situaţia începuse să fie sub control, devin mai atent la ce se întâmplă în jurul meu. Traseul, într-adevăr greu, 30 km de coline în care urci şi cobori, dar parcă mai mult se urcă. În stânga şi în dreapta autostrăzii pe care alergăm, sunt dealuri abrupte, aride, aşa cum este toată Grecia şi cu atât mai mult în sudul ei, cu vegetaţie rară, de un verde bolnăvicios, care lasă să se vadă că pământul pe care creşte este de fapt o piatră brun-roşiatică. Am avut ocazia să rup o frunză dintr-un măslin şi nu mică mi-a fost mirarea să constat că, deşi încercam să zdrobesc frunza între degete, nu am reuşit să scot din ea nici un pic de sevă. Pur şi simplu avea consistenţa şi suculenţa hârtiei.
Continuăm să alergăm şi începe să-şi facă efectul asupra noastră căldura pe care am găsit-o aici. Transpir foarte mult, şi ştiu că nu îmi place să alerg în căldură. Prefer temperaturile scăzute, -5 grade fiind ideal pentru mine, iar aici sunt 20 de grade şi soarele avea planuri mari pentru ziua asta. Ne rehidratăm constant la punctele de refrişare care sunt plasate la fiecare 5 km. Consumăm apă, băutură izotonică, iar din 10 în 10 km luăm şi câte un gel energizant. Toate astea sunt necesare la o astfel de solicitare.
Dar şi mai important a fost sprijinul celor care ne priveau alergând. I-am simţit aproape de mine pe tot parcursul celor 42 km. Am trecut prin mici localităţi din apropierea Atenei, apoi în capitală, din cartierele mărginaşe până în centru, pe stadionul unde era capătul cursei, în grupuri mici sau mai mari, pe ultimii 2 km chiar pe un cordon neîntrerupt, au fost zeci de mii de oameni care au ţinut să fie părtaşi în felul acesta la evenimentul pe care ei îl apreciază atât de mult, copii, adulţi sau mai în vârstă. Au aplaudat în continuu, unii ţinând în mâini ramuri de măslin cu care ne întâmpinau şi din care unii alergători şi-au făcut coroniţe pe care le-au purtat pe cap până la sfârşitul cursei. Am fost ovaţionaţi ca nişte mari campioni, iar pentru cei care purtau tricourile verzi, pe care scria România a fost şi mai plăcut, fiind încurajaţi cu “Bravo România!” în limba română, cu un puternic accent grecesc, dar cât de dulci mi s-au părut aceste cuvinte încât nu le auzeam cu urechile, ci de-a dreptul cu inima. Efectul acestor încurajări este incredibil. Pur şi simplu prinzi aripi. S-a întâmplat atunci când îmi era mai greu să aud “Te iubesc mult, România!” sau “Sunteţi buni, bravo România!” şi nelipsitul “Hagi, România!” Şi oboseala dispărea ca prin farmec. Ce puteam să răspund la aceste dovezi de simpatie? Un salut în limba greacă “Iassu megalo!” Şi pentru ca toţi să înţeleagă fără cuvinte ce sentimente mă animă pe mine, puneam mâna dreaptă pe inimă, după care o îndreptam spre ei. Asta producea o şi mai mare agitaţie în rândul lor, România auzindu-se cu mult în urmă după ce depăşeam grupurile ce ne încurajau. Mi-am dat seama că eram aproape singurii aclamaţi cu identitatea naţională. În jurul nostru erau mulţi americani şi nu am auzit pe nimeni strigând “USA”. Câteva încurajări pentru Italia, Canada, însă foarte puţine, încât se impune să trag concluzia că în Grecia există un sentiment de simpatie clară faţă de ţara noastră. Simpatia e influenţată poate de zecile de mii de turişti care îşi petrec vacanţele acolo, sau miile de studenţi greci care au făcut studii ieftine şi fără mari bătăi de cap în România sau chiar de sutele de afaceri, mai mari sau mai mici, pe care grecii le au la noi în ţară. Însă asta nu mai contează, am fost bine primiţi şi pentru asta le mulţumesc.
Punctul culminant a fost, desigur, sosirea pe stadionul Kallimarmaro, ce înseamnă “marmura frumoasă”. Construit în jurul anilor 330 î. Hr. pentru întrecerile sportive panatenaice şi reconstruit pentru primele jocuri olimpice moderne în 1896, când este introdus pentru prima dată ca probă olimpică maratonul, stadionul fiind de atunci locul de sosire pentru atleţii acestei probe.
Atmosfera era magnifică, tribunele cu o capacitate de 70000 de locuri, aproape pline, cu oameni dispuşi să-şi arate simpatia şi respectul pentru toţi cei care, după o lungă şi istovitoare cursă, au ajuns la final. În ultimii 10 km am uitat promisiunea făcută genunchiului meu şi am întins pasul voiniceşte, purtat pe sus de valul de încurajări ce veneau din dreapta şi din stânga. Am intrat pe stadion şi nu mai eram eu. Oboseala, frica de abandon, dureri şi tot ce s-ar fi putut opune reuşitei au dispărut. Dispare chiar şi orgoliul de a fi unul dintre cei care termină, realizând performanţa în faţa celorlalţi. Nu mai exista nimic şi nimeni, eu înconjurat de mii de oameni şi singur în acelaşi timp. Îmi trec prin minte adevărate flash-uri cu amintiri, cât de mult mi-am dorit această cursă, lungile şi obositoarele antrenamente, cei care au fost mereu lângă mine şi... reuşisem!Acum eram unul dintre miile de Pheidippides care alergau din răsputeri să poată ajunge la finalul cursei, unde pot să-şi spună “Nenikikamen!” În fond, asta am fost cu toţii, proprii noştri mesageri care au luat startul pentru a ne putea aduce singuri vestea cea mare a victoriei în lupta cu propriile noastre limite. Şi ai putea spune asta la jumătatea cursei? Sau la trei sferturi din ea? Nu cred. Cum poţi explica de ce unul dintre alergători, cu 30 m înainte de a trece linia de sosire, a căzut epuizat de efort, imediat au apărut paramedicii cu o targă, însă omul, cu ultimele lui puteri, refuză targa şi în genunchi, sprijinindu-se în mâini, nu se opreşte, şi în uralele spectatorilor, îşi continuă cursa, trece de linia de sosire, după care, sfârşit, acceptă targa şi ajutorul medical. Ar fi putut el să spună “Nenikikamen” cu 30 m înainte de final? În urma mea, la mică distanţă, Viorica ridică braţele în sus, în semn de victorie. Nu ştiu ce este în mintea ei, dar pot bănui.
Rând pe rând, au trecut linia de finish toţi cei 28 de membri ai Ro Club Maraton. Primim medaliile de participare şi chiar dacă este făcută din bronz, pentru mine, are valoarea celui mai preţios metal. Ultimul din grup care ajunge este Marian, care are parte de o primire glorioasă. Formam în tribună un grup vesel şi gălăgios, şi atunci când l-am văzut intrând pe pista stadionului, pentru ultimii 100 m, am început să strigăm din răsputeri şi să ne agităm braţele în aer pentru a-i transmite dragostea şi aprecierea noastră pentru efortul făcut. Mai târziu mi-a mărturisit că a fost o primire emoţionantă şi l-am crezut, ochii scânteindu-i încă de lacrimi.
Pentru noi, cursa se terminase. Am obţinut un rezultat mai bun decât în urmă cu 2 săptămâni, 3 ore şi 41 de min. Toţi eram fericiţi şi după câteva poze pe stadion, am plecat să sărbătorim la una din tavernele din apropiere. Aici am aflat că bucătăreasa este româncă şi dintr-o dată, mâncarea mi s-a părut mult mai gustoasă decât era.
În următoarea zi, mai avem timp pentru o vizită la templul lui Poseidon, din cel mai sudic punct al greciei continentale, Cap Sunion şi pentru că timpul ne permite, facem şi o baie în Marea Egee, care încă mai poartă în ea căldura verii. După o plimbare şi câteva mici cumpărături, trebuie să ne îndreptăm spre aeroport. Părăsind hotelul şi piaţa Omonia, intrăm la metrou, unde ne este încă odată încercată vigilenţa, dar ieşim din nou câştigători.
În aeroport, un tip cu vizibile dificultăţi de mers, încearcă să urce pe scara rulantă. După mai multe încercări, reuşeşte şi ajunge în faţa unui panou electronic imens, unde se afişează toate rutele de sosire şi plecare. Ne uităm cu toţi la ecran, încercând să depistăm de la ce terminal pleacă cursa Tarom, când persoana ne abordează, având, după cum se vede şi mari dificultăţi în a vorbi şi întreabă... în limba română, “Când pleacă prima cursă spre Madrid?” Citim pe panou şi spre Madrid nu mai pleacă nici un avion. Atunci, când pleacă prima cursă spre Roma? Din păcate, nici spre Roma nu circulă nimic. Omul nostru nu se dă bătut şi întreabă de Londra. Îl întrebăm dacă are bilet. Nu are, dar nu este nici o problemă, are bani şi îşi cumpără. Rămânem cu toţii perplecşi. Cu tetrapareză spastică, cu mari dificultăţi în a vorbi limba română, fără nici un bagaj, un român ducea un stil de viaţă de o libertate absolută. Cum o fi reuşind, nu o să aflăm niciodată. Dar îmi vine să cred că se descurcă cu mult mai bine decât cei care încercaseră să ne “uşureze” de bagaje.
După un zbor scurt, ajungem pe aeroportul Otopeni, unde suntem întâmpinaţi de un zgomot de picamere în funcţiune şi miros de praf de şantier. Ieşim repede afară din clădire şi ne risipim fiecare spre casele noastre. E noapte şi totul este învăluit într-o ceaţă rece şi umedă. Ajunsă aici povestea maratonului, poate veţi crede că s-a sfârşit. De fapt, abia a început. A fost prima cursă din proiectul 5 oameni, 6 maratoane pe 6 continente, în 6 luni. Ei?... ce spuneţi despre asta, domnilor Pheidippides?!