Aventurile unui român la Atena - 2

Am primit acest material de la Marius Cracană, membru al RO CLUB MARATON şi participant la Maratonul din Atena de anul acesta.

Suntem întâmpinaţi de organizatori, care erau pregătiţi déjà să îndrume participanţii la eveniment spre orice destinaţie dorită, primim nişte carduri de acces liber pe toate mijloacele de transport, timp de 5 zile, iar o persoană ne însoţeşte până pe peronul metroului. Aveam de mers destul şi chiar să schimbăm trenul în staţia Syntagma, de unde luam un altul pentru încă 2 staţii spre destinaţia finală, staţia Omonia.
Am observat déjà primele asemănări şi primele deosebiri faţă de metroul bucureştean. Asemănările ar fi că staţiile par a fi relativ noi, sau oricum bine întreţinute, dar fără indicatoare suficient de multe şi clare pentru a te deplasa cu uşurinţă în direcţia dorită. Deosebit este faptul că în timpul lucrărilor de excavare pentru extinderea metroului, arheologii atenieni au găsit mii de artefacte, multe din vestigiile găsite fiind expuse chiar în staţia Syntagma, punctul de atracţie reprezentându-l un perete de sticlă ce desparte staţia de şantierul arheologic unde se află cel puţin 2 cimitire. Tot deosebit este însă şi faptul că în metroul din Atena se fură ca în codru, sau se încearcă să se fure. Coborând din tren, în staţia Omonia, un grup de cetăţeni prea coloraţi ca să fie urmaşii lui Aristotel, îl înconjură pe unul din grup cu intenţia de a-i uşura sarcina de a-şi căra propriile bagaje. Nu au avut succes. În fond, noi veneam din România, unde ce-i drept nu se fură în metrou, dar în mijloacele de suprafaţă avem adevăraţi artişti. Ţi-ai fi dat seama că îţi lipseşte valiza din mână abia la hotel când, cu stupoare, ai fi realizat că ţii în mână doar un mâner. Ăştia erau bieţi amatori, buni de păcălit turişti nordici care nu au în creier noţiunea de furt.
Când ajungem la suprafaţă, altă surpriză. Deşi aveam în mână biletul de avion, care arăta clar cursa aeriană Bucureşti-Atena, coborâsem din metrou în staţia Omonia, deci centrul Atenei, totuşi ieşisem la suprafaţă plonjând în centrul Pakistanului. Culoarea feţelor nu-ţi lăsa loc de nici un fel de dubiu. Negricioşi şi gureşi, unii îşi făceau reclamă pentru mărfuri de proastă calitate. Cerşetori tânguitori, fete dubioase, de parcă priveam un film american prost care încearcă să redea, exagerând evident, atmosfera din cine ştie ce ghetou urban. Vânzători de covrigi aromaţi şi poate gustoşi, dar pofta îţi este tăiată instantaneu de unul din cei care îi vinde, care deşi avea o mănuşă de latex trasă pe o mână, se încăpăţâna să-i aranjeze în ordine pe tarabă cu mâna fără mănuşă, cu care din când în când se mai scărpina gânditor în moalele capului, a aducere aminte sau de cine ştie ce mâncărime.
Asta era zona în care aveam asigurată cazarea. La un hotel de 3 stele, unde nu mai aveam curaj să ajungem. Singur aş fi renunţat şi aş fi făcut stânga împrejur să-mi caut cazare în alt loc, dar fiind un grup mare, am înaintat prin mulţimea pestriţă şi dintr-o dată, îmi dau seama de nostimada locului. Toată zarva se întâmpla în limba greacă. Hotelul era în regulă, însă timp de 6 zile am ajuns înapoi în camere cel mai târziu la ora 20. După 2 zile de stat în zonă, am citit într-un ghid turistic exact ce o să copiez aici cuvânt cu cuvânt: “Acum 100 de ani, Omonia era printre cele mai mari, elegante şi importante pieţe centrale din Atena. Astăzi, tot mare şi centrală, este locul de întâlnire al prostituatelor, comercianţilor de materiale pornografice, drogaţilor, oamenilor străzii şi turiştilor dezorientaţi. Traficul este haotic şi în permanenţă se fac lucrări de construcţii.”
Cum noi venisem şi cu alt scop decât cel turistic, ne-am văzut de ale noastre. După cazare, am plecat spre locul unde trebuia să primim numerele de participare şi cipurile de cronometrare. Odată ieşiţi din cartierul Omonia, decorul se schimbă. La fel şi populaţia. Apar feţele semeţe ale grecilor, cu privirile lor senine de oameni fără griji, poate cam prea apăsaţi pe umeri de o istorie atât de bogată în evenimente, dar şi atât de îndepărtată şi chipurile grecoaicelor, severe, aproape încruntate, cu voci grave şi vorbe care sună mai mult a odrine, aproape răstite. Degeaba sunt platinate mai mult de jumătate din ele, pentru a mai îndulci puţin înfăţişarea. Pentru mine e clar, Grecia e ţara unde cocoşii cântă doar la modul propriu.
Cu harta în mână, ne îndreptăm pe străzile înguste, invadate de vitrine şi terasele tavernelor, multe din ele luând tot mai mult aspectul de Fast Food şi ajungem în faţa Palatului Parlamentului unde tocmai are loc schimbul de soldaţi din garda palatului, celebră prin insolitele costume pe care le poartă soldaţii tineri, bine legaţi. Pantofii roşii din lemn cu imenşii ciucuri negri în loc de şireturi, pantaloni albi, mulaţi pe picior, fusta scurtă cu multe încreţituri, un fel de ilic care atârnă pe spate şi cămăşile cu mâneci foarte largi, care sunt scoase în evidenţă atunci când posesorii lor merg în pas de defilare ce seamănă teribil de mult cu dansul nupţial al păunilor.
De aici prin Grădinile Naţionale, ajungem la clădirea ce găzduieşte parte din evenimentele ce au loc cu ocazia maratonului. Un fel de Rom Expo ceva mai mic, care acum arată ca un turn al lui Babel, oameni din toate colţurile lumii, arătând şi vorbind atât de diferit, uniţi de un singur lucru, dorinţa de a participa la cel mai important eveniment atletic al anului. Teama că vom pierde timp mult în mulţimea adunată,s-a risipit repede. Lucrurile sunt bine organizate. Cu confirmarea de participare în mână, am intrat imediat în posesia unui săculeţ, unde am găsit produse ale sponsorilor, reclame de tot felul şi cel mai important, numărul şi cipul de participare. Odată ce problema a fost rezolvată, pentru noi au urmat 2 zile libere, în care am intrat în haina de turist.
Am reuşit să vizităm portul Pireu, colina Lykavittos, cel mai înalt punct din Atena, de unde se poate vedea tot oraşul şi unde am zăbovit până la înserare, când au început să se aprindă luminile oraşului, oferindu-ne o imagine cu totul deosebită. Acropole, cu celebrele lui coloane, loc sfânt pentru orice grec, Arcul lui Adrian şi doar o jumătate de zi din păcate la muzeul naţional de arheologie. Din cele 10 colecţii expuse, m-au impresionat în mod deosebit colecţia Cicladelor, statui vechi de 3000 de ani, după care îmi vine să cred că şi Brâncuşi s-a inspirat şi colecţia de vase ce cuprinde mii de vase acoperite cu clare şi sugestive imagini cu scene din viaţa acelor timpuri, adevărate DVD-uri ale antichităţii cu zeci de mii de gigabytes de informaţie. Au fost 2 zile în care am oscilat între dorinţa de a vedea cât mai mult şi grija de a ne odihni cât mai mult pentru marea cursă. Cred că le-am făcut pe ambele câte puţin. Între 2 obiective turistice, venea o bine meritată pauză la terasa vreunei taverne din zona Plaka unde am consumat savuroase produse culinare cu specific grecesc.
Ziua maratonului a început foarte devreme pentru noi. Organizatorii ne-au anunţat că deplasarea din Atena la Marathon se va face între orele 5:30 şi 6:30 dimineaţa. Cine nu respectă programul va trebui să meargă pe cont propriu cei 42 km. Aşa încât la ora 4 eram în picioare. La 4:30 mâncam micul dejun al maratonistului compus dintr-o porţie zdravănă de paste, amestecate cu nuci şi miere, după care, cu pas vioi, ne-am îndreptat spre locul de îmbarcare în autocare. Mi-am făcut gânduri negre despre cum vor reuşi grecii să deplaseze peste 12000 de oameni într-o oră, cei 42 km, având în minte imagini din ţară, cu oameni care vor cu orice chip să se deplaseze dintr-un loc în altul, 50 de persoane creează în jurul unui autobus sau tramvai o aglomeraţie de nedescris. De obicei se lasă cu înghionteli, injurii, haine rupte, feţe congestionate şi în cele din urmă, cel mai puternic învinge. Aici lucrurile au mers cu totul altfel. Cum am coborât din trenul metroului, existau voluntari care dirijau pe cei interesaţi de deplasarea la Marathon spre anumite ieşiri şi odată ajuns la suprafaţă, erai îndrumat din nou spre o piaţă unde era capătul coloanei de autocare. Urcai în primul, când acesta era plin, uşile se închideau şi pleca, lăsând loc următorului. În felul acesta, de când am coborât din tren, nu m-am oprit decât pe scaunul autocarului.
Am plecat spre Marathon, unde am ajuns odată cu ziua. Aici, alte desfăşurări de forţe. Camioanele, care preluau săculeţii primiţi la înscriere, în care puneai ceea ce devenea acum inutil. O bluză de training, sau mai ştiu eu ce alte nimicuri. De sac se ataşa un număr identic cu cel cu care participai în cursă. Apoi camioanele au plecat la Atena, unde ne-au aşteptat să recuperăm săculeţii. Ca să reintru în posesia săculeţului meu, dintre alţi peste 12000, a durat cam 30 de secunde. Pentru rezolvarea altor probleme urgente, existau pe o suprafaţă, cam de mărimea unui teren de fotbal, cam tot atâtea toalete ecologice câte există în toată România. Cu toate astea, la un moment dat, erau cozi în faţa fiecăreia. Emoţii, de!
Uşor, ne îndreptăm spre zona de start. Mai este timp pentru ultimele mişcări de încălzire, o verificare în plus a echipamentului, apoi privim în jur la ceilalţi. E un adevărat spectacol. Participanţi de toate vârstele, de la 18 la 81 de ani, din toate ţările, asta observându-se uşor, pentru că fiecare simte nevoia să-şi facă cunoscută apartenenţa prin înscrisuri, sau culorile drapelelor statelor de unde veneau. Şi grupul nostru poartă aceleaşi tricouri verzi, pe care scrie mare România. Apoi sunt cei care au un mesaj de transmis, aleargă în scopuri caritabile, sunt sponsorizaţi de firme, dar sarea şi piperul oricărui maraton sunt cei veniţi să se distreze. Nu mira pe nimeni că aveam în companie pe Superman, o mireasă cu fustă mini, dar şi cu mustaţă, o balerină cu tutu, dar tot de sex masculin, fete în fuste de dansatoare hawaiene, chiar şi o falangă de luptători macedoneni, cu coifuri,mantie, scuturi şi săbii. Ne amuzam unii de alţii, toţi suntem veseli şi murmurul vocilor în zeci de limbi este acoperit de muzica grecească ce vine din puternicele difuzoare ale staţiei de amplificare.
Poze de grup pentru amintiri. Poze ale oficialelor şi ziarişti locali sau din alte ţări, urmărind să surprindă feţe expresive, corpuri în mişcare, încordarea dinaintea cursei, sau orice li se pare inedit şi demn de imortalizat. Din difuzoare se aude invitaţia de a ocupa locurile în zona de start pe o bandă de autostradă ce trece pe lângă stadionul local. Mai sunt câteva minute până la start şi deasupra tuturor se aude cunoscutul ritm al melodiei zorba. Lumea prinde imediat ritmul, în aplauze cu mâinile ridicate deasupra capului. Bubuituri de tuburi cu confeti care zboară peste tot, baloane care se înalţă în văzduh, totul filmat de la sol şi din aer, dintr-un elicopter care survolează neîncetat zona.
(Va urma)