Aventurile unui român la Atena - 1

Am primit acest material de la Marius Cracană, membru al RO CLUB MARATON şi participant la Maratonul din Atena de anul acesta.


Acum 2500 de ani, Darius I rege al Persiei, îşi trimite armata să înfrângă Atena şi Sparta, singurele oraşe cetăţi care au refuzat supunerea în faţa puternicului imperiu persan. O flotă care transporta aproximativ 26.000 de soldaţi este adusă în apropiere de Atena şi ancorează în golful de la Maraton. Atenienii trimit o armată inferioară ca număr, se pare că în jur de 10.000 de soldaţi sub conducerea lui Miltiade, care refuză să aştepte în spatele zidurilor cetăţii şi porneşte spre Maraton, unde, la data de 12 septembrie 490 î. Cr. atacă fulgerător. Luaţi prin surprindere, perşii cedează lupta şi astfel se doboară un mit, cel al invincibilităţii armatelor persane, acesta fiind şi începutul sfârşitului pentru marele imperiu.
Vestea victoriei trebuia să ajungă şi la Atena, dar ce te faci atunci când nu există nici un mijloc de comunicaţie modern şi civilizat: telefon, fax, telex, internet sau un telegraf măcar, cu care să transmiţi un mesaj cât de mic? Ar fi fost unele soluţii mai rapide de a aduce atenienilor vestea cea bună cu ajutorul porumbeilor sau un călăreţ pe un bidiviu bine hrănit, dar probabil înfierbântat de lupta ce tocmai se terminase, plin de bucuria şi surpriza reuşitei, în care nu ştiu cât de mulţi credeau, un oarecare mesager atenian pe nume Pheidippides, pleacă alergând de la locul bătăliei, adică Maraton, şi nu se opreşte decât când ajunge în Atena, unde în faţa Acropolelui reuşeşte să spună “nenikikamen“, adică “am învins”, după care a murit pe loc.
O legendă.
Poate că Pheidippides nici nu a existat sau poate că mesagerii acelor timpuri alergau distanţe la fel de mari sau chiar mai mult de atât, fără să fi ajuns la această celebritate. Dar dacă totul a fost aşa cum spune legenda şi atât de cunoscutul Pheidippides a alergat cei 42 de kilometri pentru a-şi îndeplini misiunea cu preţul suprem? Adevărat sau nu, pentru oamenii zilelor noastre nu mai contează, cum nu contează nici pentru mine. Eu şi mulţi alţii din întreaga lume, am răspuns acestei mari provocări şi peste mii de ani vrem să arătăm întregii lumi că ar fi putut fi adevărat.
Fiind membru al celui mai mare club de atleţi amatori din România - RO CLUB MARATON - am primit informaţia pe la începutul lunii martie, că anul acesta este un an jubiliar pentru lumea maratoniştilor. Pe 12 septembrie 2010 s-au împlinit 2500 de ani de la bătălia de la Maraton. Atena organizează în fiecare an cursa în luna octombrie, deci din calendarul oricărui maratonist care se respectă nu poate lipsi tocmai aceasta, care se desfăşoară exact pe unde se presupune că însuşi Pheidippides ar fi alergat. Abia reveniţi din Italia de la maratonul Romei ( o altă poveste de spus ), împreună cu alţi prieteni şi ei membri ai clubului, hotărâm că trebuie să mergem la Atena, prin urmare facem primul pas, înscrierea pe site-ul oficial al organizatorilor. Deschid computerul, accesez reţeaua de internet la pagina pentru înscrieri şi... şoc şi groază, cum ne-a obişnuit mass-media românească. Nu se mai pot face înscrieri. Site-ul era blocat. În luna martie erau déjà suficienţi doritori să participe la maratonul anului. Înţelegeam situaţia, dar nu puteam să-mi iert neglijenţa de a nu fi făcut calculul care dădea cifra rotundă. Acum sufeream că nu pot să merg în locul unde a început totul. Un vis care murea în faşă.
După câteva zile de frustrare şi nemulţumire, se răspândeşte cu iuţeală un zvon. Cineva din club făcuse cu ceva timp în urmă o cerere de înscriere pentru un grup de 15 persoane în speranţa că fiind mai mulţi, vom obţine o reducere la taxa de participare, lucru care nu s-a întâmplat, în schimb a venit răspunsul că dacă doresc, 15 persoane se pot înscrie deoarece cererea fusese depusă la o dată anterioară celei în care site-ul de înscriere a fost închis. Am devenit de-a dreptul euforic, după ce am trimis datele personale pentru înscriere, am aşteptat cu teama că ceva se va schimba din nou şi visul ce renăscuse se va spulbera din nou. După o săptămână, primesc un mail de la organizatori prin care îmi confirmă că voi participa la maratonul Atenei cu numărul de concurs 3307. Acum era oficial. Puteam să răsuflu uşurat şi să mă concentrez pe celelalte aspecte ale plecării mele la Atena: transport, cazare şi nu în ultimul rând, antrenamentele. Aici lucrurile s-au complicat puţin, cursa de la Atena fiind programată pe 31 octombrie, iar pe 17 septembrie era maratonul Bucureşti, deci distanţa între ele era de doar 2 săptămâni. Ce să fac? Nu voiam să ratez pe nici unul, dar un maratonist profesionist aleargă la 2 maratoane pe an. Eu vreau 2, în 2 săptămâni. Voi putea să mă recuperez? Cum să abordez cursele? Apoi mai aflu că la maratonul Atenei, traseul este greu, cu multe urcări şi coborâri,deci nu era locul unde să forţez nota, chiar odihnit fiind. În cele din urmă, mă hotărăsc să alerg la amândouă, într-un tempo lejer, iar la Atena, în funcţie de cum mă voi simţi, în ultima parte, adică în ultimii 10 km, să umblu la resurse şi să cresc ritmul.
Timpul trece repede aşa încât am ajuns în toamnă şi la maratonul Bucureşti am terminat în 3 ore şi 43 de minute, umăr la umăr alături de partenera mea de antrenamente şi curse, Viorica Gabrian, care este cea mai disciplinată persoană pe care am cunoscut-o până în ziua de azi. Mă simţeam bine şi aşteptam cu nerăbdare plecarea la Atena.
Între timp, alte zvonuri despre grevele din Grecia. Posibil ca metroul şi mijloacele de transport de suprafaţă să nu funcţioneze şi, mai rău, să intre în grevă şi personalul de pe aeroport, însă în cele din urmă, suntem în avion şi cu 3 zile înainte de cursă, iată-mă în aeroportul din Atena, alături de Vali, Marian, Viorica, Daniel, Gabi şi alţi membri ai clubului, în total 28 de alergători, plus însoţitorii unora dintre noi.
(Va urma)