Am o oarecare vârstă şi, până mai zilele trecute, îmi amiteam cu tristeţe şi jind de halviţa copilăriei. Eram copil şi aşteptam în fiecare zi căruciorul ambulant al turcului care făcea turul cartierului expunându-şi marfa în dosul geamului de sticlă: acadele, puişori de zahăr ars, mere pe băţ trase în zahăr ars, batoane de ciocolată, şi, regina tuturor dulciurilor expuse - halviţa. Fiecare produs costa un leu. Copiii se îngrămădeau în jurul turcului cu bonetă şi şorţ alb, întinzând fiecare bănuţul şi arătând cu degetul prin geam produsul dorit. Cu rapiditate şi îndemânare, vânzătorul lua din galantar o bucată pătrată de hârtie maronie, învelea în ea puişorul sau halviţa şi o întindea copilului. Nu pot să uit nici acum gustul extraordinar al dulciurilor pe care le vindea turcul şi, mai presus de toae, gustul halviţei de atunci.
Din păcate, timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, turcul a dispărut şi, odată cu el, şi bunătăţile pe care le vindea. Piaţa s-a umplut de nuga - cu alune, cu nuci, cu stafide - care, cel puţin pentru mine, nu putea concura halviţa turcului.
Dar întâmplarea a făcut ca, într-o zi, la un supermarket, să descopăr pe raft alături de arhicunoscutele şi anostele batoane de nuga, nişte pacheţele colorate în galben şi albastru pe care scria, mare şi promiţător, Halviţă! Am încremenit. Am luat pachetul în mână, l-am pipăit cu neîncredere şi ... consistenţa părea să corespundă. Merita încercat. Am cumpărat, pentru început, trei bucăţi. Trebuie să spun că nu m-au dezamăgit. Cercetând cu atenţie ambalajul, am constatat că halviţa mea ajunsese în Ardeal tocmai de la Medgidia. Logic, de altfel - numai un turc mai putea reînvia halviţa copilăriei mele.
Fraţilor, suntem salvaţi: câtă vreme mai ştim face halviţă, parcă viaţa e mai puţin amară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu