S-a suit Piticul în vârful parului din capătul satului şi nu s-a mai dat jos de acolo. S-au strâns oamenii ca la urs în jurul parului, unii minunându-se în gura mare, alţii crucindu-se în tăcere. L-au rugat să se dea jos; mai întâi cu binele şi cu frumosul, apoi aspru şi mustrător iar în cele din urmă cu huiduieli şi cu sudalme ca la uşa cortului. Piticul însă, mai încăpăţânat ca măgarul popii din sat, nu voia să coboare şi pace.
Văzând că nu-i chip să-l facă să se dea jos, oamenii au plecat în cele din urmă care încotro, lăsându-l în plata Domnului şi urându-i să stea acolo până s-o usca.
După ce au plecat sătenii, s-a făcut limişte. Nu se mai vedea ţipenie în jur. Doar porcul lui Parpanghel, umflat şi sătul, se apropia încetişor. Îşi mişca alene fundul dintr-o parte în alta, cu codiţa scurtă făcută cârcel.
Ajuns lângă par, porcul se opreşte. Priveşte în jur, grohăie nemulţumit şi începe să se scarpine, frecându-şi şoricul de par. Parul se mişcă, piticul se clatină şi începe să ţipe, înfricoşat.
Dar porcul se opreşte din scărpinat. Sprijinit mai departe de par, se lasă să alunece greoi pe pământ într-o rână. Adoarme grohăind mulţumit. Visează boabe de porumb, frunze de lăptucă, mere fierte cu mălai, rădăcini dulci de laba-ursului... Şi deodată, îi vine poftă de rădăcini. Sare în picioare şi începe să râme furios la rădăcina parului.
Parul se scutură teribil în toate părţile, cu Piticul cocoţat în vârf. Piticul ţipă îngrozit, şi se agaţă cu disperare de par. Parul se înclină din ce în ce mai periculos şi în cele din urmă se prăbuşeşte la pământ cu Pitic cu tot. După un moment de stupoare, Piticul o şterge...
Şi astfel, ce n-a reuşit un norod întreg cu ameninţări şi cu sudalme, a făcut porcul lui Parpanghel, aţâţat de poftă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu